29 decembrie 2010

Nostalgie





Săptămâna trecută îmi aduceam aminte cât de bucuroasă eram când eram copil că vin sarbătorile de iarnă. Anul acesta, şi chiar de câţiva ani, nu mai simt aceeaşi bucurie. Fiecare vârstă cu "jucăriile" ei.
Mi-am dorit mereu o lume mai bună. Am visat la o armonie deplină. Aştept extratereştrii pentru că pământenii se pare că şi-au pierdut controlul minţii şi mai ales s-au ales cu un dezechilibru al inimii.
Eşti ceea ce gândeşti! - oare sărăcia din casa multor oameni a fost dorită de ei înşişi? Întotdeauna am zis că dacă contează ceva pentru un om este mediul în care trăieşte. Ceea ce te înconjoară te poate face să simţi, să gândeşti şi să acţionezi într-un anumit fel oferit de mediu. Dacă aş fi într-un loc retras de lume automat m-aş preocupa doar de cum m-aş putea descurca să trăiesc în acel mediu. Dacă nu am apa aproape m-aş duce la fântâna cea mai apropiată să car vreo 2 găleţi cu apă, dacă nu am lemne pentru sobă m-aş duce să tai câteva, dacă mi-ar fi foame aş aştepta să se înfierbânte bine soba să pot să îmi prepar ceva. Cât timp mi-ar lua? Clar mai mult timp faţă de cum ar fi dacă aş trăi în oraş unde apa, focul, mâncarea etc. mi-ar fi la îndemână. Nu ne dăm seama de ceea ce avem sau nu avem până când nu suntem supuşi unui mediu prielenic sau neprielnic, depinde de fiecare cum îi este mai bine.
A, am uitat să zic că la ţară, la sat oamenii nu vorbesc despre ce carte s-a lansat de curând sau despre ce film e la cinema. Oamenii de la ţară au alte preocupări, în funcţie de anotimp. Primăvara, deja, încep să muncească pământul, animalele hrănite şi îngrijite, vara muncă, toamnă munca şi iarna muncă iarăşi. Omul de la sat nu stă o clipă şi dacă îşi găseşte timp este doar sp se odihnească, ca mai apoi să înceapă iarăşi să îşi facă de lucru prin ogradă. Sunt sigura că ştiaţi toate acestea şi poate puţin vă pasă multora dintre voi, că doar na' cei de la oras au învăţat carte, tocmai pentru a nu ramane la coada vacii.
Şi e adevărat, că până la urmă, fiecare om îşi are soarta sa. E adevărat că şi-o poate schimba prin decizii radicale, dar, din punctul meu de vedere, tot ceea ce face are un scop. De ce şi România în criză? Că aşa a trebuit să fie. De ce oameni săraci şi oameni bogaţi? Că aşa a fost să fie.
Care e soluţia ca fiecare om să fie fericit? Să-şi urmeze inima, instinctul. Cine o face? Puţini. Efectul de turmă are o puternică influenţă asupra oamenilor. De ce? Aşa a trebuit să fie!

22 octombrie 2010

Joc de cuvinte încrucişate



Am un zmeu pe care-l ţin cu putere în mână şi vântul vrea să-l conducă. Nu mă las şi îl ţin şi mai strâns. Controlez. Oare de câte ori nu am făcut asta? De câte ori nu am vrut să deţin controlul? Poate uneori doar am avut impresia că sunt cea care controlează. Dar ce înseamnă controlul? Ai situaţia în mână! Fleoşc! Hai să fim serioşi că nu ai nimic. Ai impresia că îţi aparţine. În orice moment totul poate să dispară asemenea zmeului care tocmai mi-a zburat. Acum e condus de vânt. Vântul a câştigat. Chiar a câştigat?
Vedeţi acestea sunt doar gânduri răzleţe. Mintea e plină de asemenea gânduri aiuristice. De fapt nu avem nevoie de control, ci doar de echilibru.

Tu şi eu

Eu sunt pe partea cealaltă a drumului
Tu eşti dincolo de mine şi mă priveşti
El şi ea se uită la noi
Noi ne strigăm din nou unul pe altul
- Mă auzi?
- Nu.
Auzi o voce în tine care îţi şopteşte ceva ce nu înţelegi.

Alte aberaţii de cuvinte. Oare, acum, o să urmeze partea interesantă, că doar nu citeşti degeaba. Vrei să afli ceva nou. Am să îţi ofer. Încep să negociez cu tine, după cum se observă. Şi să încep.

Au fost 2 la început, apoi s-au înmulţit. Din cei mulţi au mai dispărut câţiva, dar au apărut alţii noi. Şi tot aşa. Acum eşti şi TU aici. Şi? Şi nu e întâmplător. Păi, de ce? Păi, altfel cine avea răbdarea să citească ce am aberat până acum? Mulţumesc! :)

răsfoiri în amintiri


Povestea începe undeva în interiorul minţii mele, nu aş putea spune unde mai exact, pentru că nici eu nu ştiu. Dar ce contează este că povestea începe.
Şi cum începe o poveste? Cu: "a fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti".
A fost odată ceea ce şi astăzi este.
A fost ceea ce este tot sub formă de poveste.
A fost şi va mai fi poveste.
A fost pentru ca tu să crezi ce este.
A fost mereu aşa cum este.
A fost, este şi va fi poveste.

Când ai atâtea şanse să te bucuri de ceea ce este, poţi uita că faci parte din poveste. Să trăieşti liber, să ierţi şi să iubeşti ce este face parte tot din poveste.

Te naşti dintr-o poveste, tocmai, pentru a creea o poveste. Povestea vieţii tale. Poate cineva îşi va aduce aminte de tine şi cu siguranţă va povesti despre contribuţia ta în povestea sa.

Nu îţi permiţi să fii supărat! - pentru că ai pierde tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte.

Nu sunt de aici! - spunea veveriţa ghindei
Ba, eşti de aici! - îi răspunde ghinda
Nu-s şi nu vreau! - veveriţa continuă să îşi nege existenta
Eşti! Altfel, eu, cu cine vorbesc? - insistă ghinda
Hm... Da! Cum să neg ceea ce sunt când sunt? - veveriţa îşi revine

De multe ori poate ni se întâmplă să nu ne placa ceea ce este, dar când înţelegi că ceea ce este face parte din poveste, atunci este clar că începi a deveni poveste.
Vreau să îţi aud povestea!

11 octombrie 2010

călătorie în timp

Dimineaţă. Fac cafeaua din nou foarte dulce. O bem destul de repede. Ne grăbim să mergem la ziua de naştere a tatălui meu. Ieşim din scara blocului şi ne izbeşte un aer rece de toamnă. Îmi spune de ceva calcule gospodăreşti. Trag aer rece în plămâni şi pe expiraţie spun: azi găsesc bani. Se uită la mine şi gândeşte: de-ale ei. În mintea mea încep să se rotească un amalgam de evenimente. Am învăţat să ştiu că ceea ce vine pe neaşteptate în universul meu are un sens. Ne învârtim prin supermarket să luăm ce mi-a zis mama că are nevoie. Pe lângă noi trec oameni cu gânduri, idei... Fiecare îşi are harta lui pe ziua asta. Hărţi, destinaţii, mici planete ce creează un univers din care facem toţi parte. Luăm ce e de luat şi ne îndreptăm către prima staţie, în care aşteptăm ceva timp mijlocul de transport în comun. Până să sosească 137 observ agitaţia din jur. Un om se şterge pe pantaloni de praful luat de pe cutia ce o căra soţia sa, o doamnă iese în stradă să vadă dacă vine autobuzul, ea îşi aprinde o ţigară, o maşină claxonează, un câine mare scoate capul pe geam dintr-o maşină şi se uită la noi cei din staţie, îmi aprind şi eu o ţigară... ploaia începe. Nu apuc să termin ţigara şi apare autobuzul. Ne urcăm. Este plin. Aerul este greu de respirat, dar rezist eroic. O bătrână stă pe ultimele scaune... se uită în jurul ei, dar pare să nu vadă nimic; cred că nici nu vrea. Întinde o mână pe spătarul scaunului de lângă ea şi respiră profund. Uşile se deschid şi coborâm. Fac câţiva paşi şi mă opresc în spatele unui tânăr care stătea în spatele unei femei: coadă la covrigi. Vine şi rândul meu. Îmi iau un covrig cald cu mac şi sare. Ne urcăm în următorul mijloc de transport. Un maxi-taxi ce pleacă numai când toate scaunele îi sunt pline, altfel cheia nu intră în contact. Aşteptăm ceva timp. Mai rămân două locuri libere. Noi, cei ce aşteptăm devenim puţin iritaţi, dar apar cei doi călători. Se aude zgomotul motorului şi astfel roţile încep să se învârtă pe autostradă. Roţi printre roţi, oameni printre oameni, gânduri printre gânduri, o pasăre ce zboară (ştie numai ea unde)... prefer să adorm, ceea ce şi fac. Ea citeşte rândurile tatălui meu din cartea ce i-o ducem cadou. Se vede Petrochimia. Aer de Piteşti. Coborâm. Ea trebuie să pună un plic la poştă. Când traversăm strada observ pe trecerea de pietoni un portofel. Mă aplec, îl iau şi mă uit în el. Erau banii pe care am zis că-i găsesc. Doar bani, fără acte. Zâmbesc. Ea se uită la mine şi îmi spune: "cu tine nu se poate!". Ideea e că se poate. S-a convins încă o dată că am dreptate, iar eu la fel. :)
Şi acum mă gândesc: toate au legătură! Doar să ai atenţie! Fii atent! Totul e posibil! Suntem creatori a propriei vieţi!
Acum mă gândesc că există amintiri din viitor.

P.S. Tot am fost întrebată câţi bani erau. Răspuns: 680 lei. :)

7 octombrie 2010

Închid ochii, îmi ating inima şi te simt cu mine


Atât de linişte în aer, respir armonie
Eşti lângă mine dormind
Te privesc.

................................


Când eram mică aveam un vis: îmi doream o familie fericită. Îmi doream linişte şi armonie. Acum simt că am ce am trebuie. Adevărat omul sfinţeşte locul.
Motanul începe să toarcă sub mângâierea mâinii tale.
Ştiu! Iar te întrebi de ce curg lacrimi pe obraji. Plâng pe silent. Lacrimile de multe ori pornesc din sufletul unui om când este foarte fericit!
Sunt fericită şi îţi mulţumesc!

6 octombrie 2010

Joc de litere!


Dacă ţi-aş arăta lumea probabil că ai râmane puţin stană de piatră, probabil că ţi-ai da seama că tot ceea ce faci, acum, nu are nici o valoare în lumea mea. Dar, ce rost are să îţi arăt? Când putem să ne creeăm lumea noastră! Suntem regizori. Suntem actori. Scenariul îl scriem cu fiecare clipă care trece pe firul timpului. Timpul este relativ. Noi suntem praf şi pulbere magică a unei realităţi numai de noi create. Suntem vise, suntem minţi, motoraşe ce îşi rulează programul. Suntem ceea ce vrem să fim în momentul ăsta! Tu, ce vrei să fii? Ce vrei, aia eşti! Eşti ceea ce doreşti! Eşti tot ce visezi, tot ce creezi, tot ce aspiri! Te înalţi în aer de 1000 de ori şi te renaşti în fiecare clipă, atât timp cât eşti conştient/a că eşti cu baghetă magică în mână!
Baracate, adante, echitibetiriptesa!

Astral




Jumătate ochii deschişi, privesc printre gene cerul albastru din faţa mea. Pe un nor te văd venind spre mine cu braţele larg deschise. Ai şi aripi, ai şi sunet, şi ai mai ales lumină. Mă faci să zambesc când te văd cât de liber zbori.
Sunt cer! Sunt nor! Sunt aripi! Sunt zâmbet! Sunt lumină!

22 septembrie 2010

Un fum de ţigară



Prefer să plâng în mine a nu ştiu câta oară... aşa este mai bine... Este mai bine pentru tine, pentru cei care ne înconjoară. E o lume prea tristă. Prea toţi au devenit crizaţi de la o criză financiară. Ce chestie! Banii duc la nefericire. Nu mai poţi să fii fericit când nu ai bani. Fericirea ţine de bani. Ce idioţenie!
Azi, am realizat din nou că oamenii sunt impresionaţi de superficialitate. Originalitatea, naturaleţea sunt chestii pe care nu şi le permite oricine. De fapt nu îşi mai doreşte nimeni să fie original. E mai bine în turmă. Se merge cu valul, în turmă. E mult mai simplu să faci cum fac majoritatea. E mai comod aşa.
O bancă, leagăne, luna printre frunzele copacilor, picioare atârnând în gol, gânduri ce se îndreaptă către viitor, corp ce simte vântul adiind uşor pe obraji, suflet ce tresaltă la fiecare mic glas a acelor pitici ce se joacă şah.
E totul atât de viu, şi în acelaşi timp pare atât de fără grai în trai.

Câinii latră unii la alţii, oamenii fac la fel.
E roşu la semafor. Se aşteaptă verdele.
Trecerea de pietoni face legătura dintre două drumuri paralele.
O linie, o treaptă, o altă linie şi o altă treaptă.
Ajungi acasă şi faci un duş.
Este clar plapuma te aşteaptă să te încălzească.
Ochii se închid şi sufletul îţi zboară.

21 septembrie 2010

Namaste!


Ascult noaptea şi ea mă acceptă să-i fiu martoră…
Atât de linişte.
Tic-tac, tic-tac.. ceas ce nu se opreşte decât atunci când bateria îşi termină energia…
Mă termin şi eu pe aceată zi şi mă duc într-un somn adânc să îmi încarc bateriile…
Noapte bună, suflete!
Oriunde eşti şi orice faci să nu uiţi că respirăm acelaşi aer!

19 septembrie 2010

Ploaia ce limpezeşte mintea



Într-adevăr toamna şi-a făcut apariţia.
Frunzele copacilor se desprind de crengile copacilor dansând printre picăturile mari de ploaie.
Ploaia curăţă pământul. Îmi place să mă plimb prin ploaie...şi astfel fac un duş rece de la natură. Castenele cad şi ele, ghindele la fel. Totul se curăţă. Se limpezesc chiar şi gândurile cele negre ale minţii omeneşti.
Tocmai ce am sosit de la o piesă de teatru: "Livada de vişini" a lui Cehov în regia lui Felix Alexa. Superbă piesă! Talentul actorilor de a se transpune în pielea personajului a făcut o sală plină să amuţească şi la final aplauzele să fie de neoprit.
Când eşti la teatru, eşti rupt de viaţa ta. Actorii sunt magicieni! Transformă realitatea vieţii spectatorului în realitatea piesei jucate. Uneori avem nevoie să ne conectăm şi la alte realităţi, poate doar pentru diversitate sau poate doar pentru a realiza că unii dintre noi (actorii, artiştii) au venit pe pământ să ne înveţe prin exprimarea harului lor că viaţa e o scenă imensă, unde îţi poţi juca rolul putând să-ţi exprimi emoţiile, sentimentele, trăirile. E minunat să trăieşti la maxim fiecare clipă. Te simţi un regizor, actor, spectator şi în esenţă o minune a lui Dumnezeu!

Îmi este dor de tine!




Mă gândesc la tine... mă gândesc... sper să fii bine, îmi este dor de tine!
Stropii de ploaie se lovesc de geamul ferestrei, motanul se uită la mine şi miaună, sunt aici şi tu acolo. Suntem în acelaşi univers, pe acelaşi pământ. Îmi simt sufletul cum te caută, închid ochii, întind mâinile inimii şi te strâng în braţe. Stau cu tine o vreme aşa... şi te las să dormi... Înainte de a-ţi da drumul iau o parte din mine şi din tine şi le pun împreună pe firul timpului. Mereu împreună, indiferent de loc, spatiu şi gând.
De multe ori am simţit, undeva, dincolo de mine, dincolo de dincolo, de ceea ce realitate se numeşte, că fiinţele umane sunt conectate la aceeaşi Sursă. De aia iubirea, poate, este singura care face conexiunea între noi toţi şi Sursă.
Ce minunat este când realizezi că dincolo de spaţiu, dincolo de timp, dincolo de orice crezi: EXIŞTI împreună cu TOŢI alimentându-te de la SURSA care ne face să fim UNA şi ACEEAŞI!

15 septembrie 2010

Realizări anunţate




Şi ieri, ca şi azi, a apărut soarele pe cer. Îmi aduc aminte de ieri şi mă gândesc că azi sunt ceea ce ieri nu eram. În fiecare zi mă îmbogăţesc şi realizez acest fapt şi mă face să zâmbesc.
Mergând pe stradă... am observat agitaţia gândurilor oamenilor ce treceau pe lângă mine. Graba, ochii ce priveau doar înspre direcţia locului propus de destinaţie, agitaţia corpurilor, lumini, imagini, clădiri, mobile etc. ... un univers în care trăiesc şi cu toate acestea îmi dau seama că am universul meu.
Mă aşez la o masă şi în faţa mea stă o tipă care-mi spune ce grea e viaţa în România. Nu este prima care-mi spune că îşi doreşte să plece în străinătate. Acolo, crezând că, este totul altfel. Da! Nu neg, dar nici nu sunt de acord. Este bine, numai atunci, când tu te simţi bine cu tine. Acum, depinde de sistemul tău de valori. Ce îţi doreşti de la viaţa asta? Vrei bani? Vrei lux? Vrei recunoaşterea cunoştiinţelor tale? Vrei familie? Vrei faimă? Vrei şi iar vrei? Mereu cerem. Şi când nu ni se dă ceea ce credem că avem nevoie ne supărăm şi plecăm spre alte ţinuturi. Amuzant! Nu spun că nici eu nu am gândit aşa. Am căutat şi eu în altă parte norocul. Ce am găsit? M-am regăsit tot pe mine cu ceea ce eram. Acum sunt în România. Şi cu toate că e criză şi toate par a merge rău, culmea, sunt: fericită! Vai! Unii spun că sunt cu, capul în nori. So what? Da. Sunt în nori. Sunt cu ochii la cer şi cu picioarele pe pământ. Sunt aici. Sunt acum. Şi, clar, nu întâmplător. Vorbe, vorbe... Da.
Tipa din faţa mea vorbeşte şi iar vorbeşte. O las să vorbească. O las să gândească cum vrea ea. O ascult. Îmi dau seama, din ceea ce spune, că îşi doreşte să îşi poată face meseria aici şi să fie aici bine plătită. Foarte corect. Dar, oare, chiar îşi doreşte să muncească? Nu ştiu. Alegerea îi aparţine ei... ce să facă cu viaţa sa. Îi doresc succes în drumul său!
Nu durează mult timp şi apare un tip. La aceeaşi masă tipa de mai devreme şi bărbatul. Încep discutii despre una - alta. Ea bea o bere, el bea ceva non alcool. S-au inversat rolurile. Femeile beau acum alcool şi bărbaţii beau băutura fără alcool... la masa asta rotundă. În faţa terasei este o biserică. Unii se închină, alţii se fac că se închină, şi alţii trec pur şi simplu pe lângă. Un cerşător cere insistent domnului să-l ajute. Da. Se cere ajutorul. A devenit o rugă zilnică: "Vreau! Dă-mi! Ajută-mă!" :) Nu ştiu cum se face, dar tot mai mulţi oameni nu mai au încredere în ei: că POT. Toţi putem, ideea e să şi vrem. Eu vreau şi am! Când vrei ceva cu toată fiinţa ta este imposbil să nu primeşti. Plăteşti un preţ, aşa ăa mare grijă ce îţi doreşti. Oricum ar fi lectiile tot le înveţi. Mai devreme, mai târziu, toate la timpul său. Cerul a început să se lumineze, păsările să cânte, motanul e la fereastră atent, "maşinile" pornesc pe drum/drumuri.
O zi minunată! Minuni sunt la tot pasul. Mulţumesc!

13 septembrie 2010

Cu sufletul plin de dorinţă îmi continui călătoria


Razele soarelui îşi fac loc printre nori. Motanul alb este aşezat pe pervazul ferestrei privind curios în jur. Firul fumului beţişorului parfumat îmi trece prin faţa ochiilor, iar cu toate că sunt aici şi tu acolo, te ţin totuşi de mână.
Un capitol nou încep să scriu începând cu clipa de acum, timpul fiindu-mi stiloul, cerneala fiindu-mi gândurile, iar peniţa este cea care impregnează pe file în cartea vieţii mele.
Cu sufletul plin de dorinţă îmi continui călătoria.
Drum bun şi ţie!

9 septembrie 2010

A? Ai spus ceva?



Sunet lung. - Da.
Sunetul dispare. - Nu.
Cuc! Cuc! Cuc! - urechi desfundate. :)
Oameni, muzică rock, zumzetul vocilor, ciocnire de sticle.
Privesc. Aud doar cu o ureche.
Realizez că e bine, uneori, să nu auzi. Te obligă să îţi ascuţi alte simţuri.
Urmăresc buzele cum se mişcă...
E concert al tăcerii!

5 septembrie 2010

Banii nu aduc fericirea, dar o întreţin...

Ce proverb bun! Oare?
De când am realizat valoarea banilor pentru societate am început să am ceva împotriva banilor. Ani de zile mi-am zis că eu nu am nevoie de bani şi mă pot descurca şi fără ei. Şi cam aşa s-a şi întâmplat. Au fost alţii, apropiaţi mie, care s-au preocupat de problema asta. Este "problemă" să nu ai bani, că altfel nu îţi poţi permite nimic.
Aşa e...
Mă gândesc la câteva persoane pe care le-am întâlnit până acum în "călătoria mea" care ar face orice să aibă bani. Când zic "orice", de fapt dau răspunsul lor la întrebarea mea: "Ce ai face, X,Y etc., dacă ai câştiga o sumă foarte mare de bani?" Răspunsul primit:"Orice!"
Ce să înţeleg, eu, prin "orice"? E un răspuns vag. Şi, tocmai, de aceea am început să studiez comportamentul şi acţiunile celor "întrebaţi".
Am observat că fac compromisuri ce le afectează fiinţa interioară, dar, cică, se scot prin afişarea fiinţei exterioare.
De câte ori nu ai văzut oameni care au bani (oameni care-şi permit să-şi ia chiar orice le trece prin cap) pe care dacă îi priveşti direct în ochi ai impresia că plâng???
Mie mi s-a întâmplat de câteva ori să fiu atentă la "bucuria din exterior" (maşini scumpe, bijuterii preţioase, haine trendy, machiaje de firmă, telefoane mobile performante, accesorii la modă etc.) şi când "priveam" dincolo de "aparenţe" să sesisez dorinţe aprige precum: vreau să fiu iubit/ă!, vreau să fiu apreciat/ă!, vreau să fiu respectat/ă!, vreau să fiu admirat/ă!, vreau să ies în evidenţă!, vreau recunoaşterea "eforturilor" mele!, vreau ceea ce mi-am dorit şi nu au avut ai mei să îmi ofere! etc.). Trist!
De multe ori mă minunez de nebunia gândurilor şi de dorinţele pentru "putere"...
Ce se întâmplă cu viaţa mea este alegerea mea!
Ce se întâmplă în viaţa ta este răspunsul corespunzător propriilor tale nevoi. Şi, acum, ai grijă la ceea ce îţi doreşti, că ţi se poate îndeplini. Sigur se îndeplineşte, dar, oare, ştii ce îţi doreşti?

Orice este POSIBIL mai ales IMPOSIBILUL!



Au fost persoane în viaţa mea care m-au intrebat: "Sabina, regreţi trecutul?"
Nu ştiu sigur dacă le-am răspuns tuturor, pentru că de multe ori evit să vorbesc despre mine, şi asta poate şi pentru că "ceilalţi" preferă să fie ascultaţi.
Acum, am să îmi răspund mie şi aşa poate şi altor curioşi. :)
Nu regret nimic din ceea ce s-a întâmplat în trecut.
Realizez că dacă nu ar fi existat în trecutul meu: faptele, întâmplările, oamenii pe care i-am cunoscut, locurile pe care le-am vizitat, cărţile pe care le-am citit, relaţiile pe care le-am avut, părinţii pe care îi am, fraţii, cumnatele, nepoţii, şcolile pe care le-am absolvit, cursurile la care am participat, job-urile pe care le-am avut  etc. nu aş fi fost nimic din ceea ce sunt acum. Şi mă accept aşa cum sunt. Nu-s o perfecţiune, ci doar o minune, "minunea lui Dumnezeu" - cum spunea cineva odată despre orice fiinţă umană.
Mulţumesc pe aceasta cale trecutului meu (cu tot ce a fost implicat în el) şi îmi mulţumesc mie că, mi-am dat voie, am ales să cred în: Orice este POSIBIL mai ales IMPOSIBILUL!

2 septembrie 2010

La răscruce de "drumuri"



O dimineaţă ca oricare alta, aş putea zice... Poate că unii oameni dorm, alţii deja muncesc, alţii îşi beau cafeaua, şi, na', fiecare alege să facă ce vrea şi ce consideră că-i mai bine pentru ei... Eu aleg să scriu. :)
Da, mereu scrisul m-a ajutat să îmi clarific gândurile.
Mai devreme citeam despre consiliere psihologică... şi, acum, am făcut o pauză de inspiraţie în rânduri din gânduri... şi astfel mi-am adus aminte de vremea când eram de vreo 5 ani şi mă gândeam ( pe atunci ) ce îmi doresc să fiu când o să fiu mare. Şi prima data mi-am dorit să fiu cosmonaut, dar mama sau cineva "important" din mediul meu de atunci mi-a zis că a fi cosmonaut e cam greu pentru o fată, chiar şi pentru un băiat. Şi ţin minte că am reflectat, eu, pentru o perioadă şi mi-am schimbat meseria :) şi am zis că mă fac Doctor, dar nu orice doctor, ci doctor de suflete. Apoi am mai crescut un pic şi, deja, de pe la 6-7 ani ştiam sigur că am să devin actriţă apărând pe micile şi marile ecrane. Dar până acum nu am ajuns nici una din "meseriile" mele. Pentru a fi cosmaunt, clar acum poate fi cam târziu, doctor de suflete încă mai am sanse, iar actor sunt deja pe marea scenă a vieţii. :)
Consider că cel mai important în viaţă este să ai vise, nu doar un vis, ci vise, pe care să ţi le doreşti cu toată fiinţa să le îndeplineşti. Iar, eu pot spune că mi-am îndeplinit multe din visele "propuse, apărute" şi în vise şi în realitatea conştientă. Ceea ce m-a ajutat cel mai mult în îndeplinirea "viselor" a fost să fiu curioasă, de fapt foarte curioasă. Apropo de curiozitate o să dau un exemplu:
De ceva ani, poate de când aveam chiar vreo 7 ani... prietena mea, cea mai buna (de atunci), era de etnie romă, mi-am dorit să învăţ limba ţigănească şi să trăiesc în şatră pentru o perioadă. Limba o înţeleg cât de cât, de trăit în şatră încă nu am reuşit, poate şi pentru că deja sunt cam pe cale de dispariţie, dar în schimb am socializat şi încă mai socializez cu cei din etnia romă. Acum 3 zile călătoream cu autobuzul în oraşul în care locuiesc acum. Şi în autobuz erau 3 femei şi 2 bărbaţi rrommi care vorbeau în limba lor. Se agitau, aveai impresia că se ceartă... Eram atentă la ei şi, în acelaşi timp, atentă la ceilalţi călători din autobuz. Rromi erau naturali, iar ceilalţi călători de origine română sau dacică :) erau iritaţi. La o oprire urcă în autobuz controlorii. Îi controlează pe toţi ceilalţi călători, exceptând rromii. Curios! Bineînţeles că nu mă abţin şi îl întreb pe unul din controlori de ce face discriminări. Controlorul foarte intrigat îmi răspunde: "lucrează la ADP şi au gratuitate la transportul în comun." M-a făcut să zâmbesc. Şi adaug: "toţi lucrează? Că văd şi copii." Controlul nervos, deja. Ce uşor se atacă unii oamenii... Şi îi spun: "înţeleg că vă este frică de ei, dar ca idee, vă rog ca data viitoare când veniţi să mă controlaţi să mă consideraţi de etnie rromă." La urmatoarea staţie controlorii au coborât bombănind.
În fine... Povestea cu rromii continuă. Întâmplarea sau chiar certitudinea a ceea ce trebuie să se întâmple continuă. Ajung în centrul oraşului şi mă aşez pe o bancă. Nu dureaza mult şi lângă mine se aşează chiar cea mai vârstnica femeie de etnie rromă din grupul din autobuz. Vorbeam la telefon şi fumam o ţigară. Închei conversaţia telefonică şi îi întind femeii o ţigară. O ia şi îmi mulţumeste. Începem să purtăm o conversaţie cu tema: "oamenii sunt răi". :) Discutăm ceva timp şi chiar îmi făcea plăcere. Adevărat că era o discrepanţă între albul tenului meu şi "bronzul" femeii, dar nu îmi păsa. Tot om e! Şi niciodată nu am făcut diferenţe de genul ăsta între oameni. Ne despărţim cu urarea: " Sigur o să ne mai întâlnim. Se întâlneşte munte cu munte, apoi om cu om." Şi, spre seară, când mă întorc acasă, la magazinul din cartier, mă întâlnesc cu doamna. :) Ne aşezăm pe o bordură de asfalt şi împart cu ea ultimele 2 ţigări. Frăţeşte. Ea una, eu una. La un moment dat mă întreabă: "auzi, măi, fătucă, dar ţie nu îţi e ruşine să stai cu una ca mine? Eu ţigancă şi tu româncă?" Zâmbesc şi îi răspund: "Nu am de ce. Chiar îmi face plăcere să fumăm o ţigară împreună." Era adevărat. Îmi face placere să vorbesc cu oameni defavorizaţi de soartă, de noroc, de societate, de mentalitate.
Cum spuneam mai devreme curiozitatea întotdeauna m-a împins să fac şi să înţeleg unele mecanisme ale gândirii umane.
Mulţumesc mie şi celor din jur că mă ajută să descopăr şi să mă descopăr!

30 august 2010

Facerea de bine e futere de mamă!

Mă gândesc de ceva zile să scriu despre "prieteni" care la nevoie se cunosc… şi atunci se dau "loviţi".
Ora cea mai întunecată este cea dinainatea răsăritului... Cam aşa este!
Sunt la mijlocul vieţii mele (asta în caz că nu se descoperă nemurirea), şi pot spune că au fost multe momente în care am crezut că am prieteni pe care mă pot baza. Dar... nu a fost să fie aşa... Fiecare îşi urmăreşte interesul. Pare logic, doar trăim în criză... Şi o criză nu numai economică, ci chiar criza şi crize de personalitate.
Mă uimeşte să observ că prietenul de azi e de fapt duşmanul de mâine. Şi e adevarată vorba aia: "fereşte-mă Doamne de prieteni, că de duşmani am eu grijă". Sau şi mai bună este: "Tine-ţi prietenii aproape şi duşmanii chiar mai aproape".
Ideea e: oamenii sunt oameni, înainte de a avea un prieten, trebuie să înţelegi că acea persoană are slăbiciuni, vicii, ca orice om... e bine să poţi vorbi orice cu un "prieten adevărat", însă exista limită la toate, nu poţi avea încredere totală în nimeni... sunt lucruri mult prea personale să le încredinţezi în altcineva...
Am învăţat că prieteniile nu se testează, încrederea se câştigă în timp şi că încrederea se poate pierde într-o clipă...
Clar este că nu îmi mai doresc prieteni! -  pentru că mi-am dat seama că, "costurile au depăşit mereu beneficiile"... aşa că: dacă te-ai gandit o clipă că putem fi prieteni mai bine uită acest gând.
Prefer să rămân un observator atent şi detaşat la "prieteni"... şi să îmi văd de treaba mea.
Orice şut în fund e o mişcare dubioasă înainte.
O zi faină!

21 august 2010

"Cocoşul roşu"

Mă simt bine. Sunt liniştită.Cu toate că este foarte cald, aproape că mă sufoc cu aerul fierbinte, sufletul îmi şopteşte:"E de bine! E o zi minunată! Ai încredere în mine! Niciodată nu te-am dezamăgit."
Intru pe poartă şi mă uit după camion. Ea îmi spune: "Nu mai e" Oftez. Îmi pare rău că s-a întâmplat aşa, dar îmi zic în sine-mi: aşa a fost să fie!.
Ea se duce la "treaba" ei şi eu caut "Cocoşul Roşu."
Îmi e foame, teribil de foame. Găsesc "Cocoşul". O autoservire. Îmi iau tava şi privesc la alimente. Nu aş mai mânca nimic. Aş bea doar un suc, dar totuşi îmi trebuie şi hrană. Încep să aleg: o salată de crudităţi, piept de pui (o bucată, nu două - cât era porţia), două chifle, ... ajung la casă. Un domn cu faţa blândă îmi zâmbeşte. Îi cer un Sprite. Zâmbind îmi sugerează să iau o limonadă preparată natural, astfel scutind şi 1 leu.
Îmi vine, mie, rândul să zâmbesc... şi cer două limonade. Mă uit în stânga mea şi văd vitrina cu dulciuri. Aleg o amandină - prajitura preferată din copilărie. Îl întreb pe domnul blând, cu faţa toată un zâmbet, de o priză. Vreau să stau pe internet şi am nevoie de o priză pentru a-mi alimenta laptopul. Se rezolvă. Şi mă aşez în locul cel mai potrivit din încapere: la colţ. :)) Colţurile încăperilor întotdeauna m-au atras. De ce? Pentru că, astfel, pot observa prezenţa în neprezenţă a unor suflete la fel ca mine.
Suntem nişte creaţii superbe! Deosebirea dintre noi, sufletele, o face unicitatea fiecăruia dintre noi. Toţi suntem UNA! Sunt UNA cu EL! Cu EL numit DUMNEZEU!
Sufletul din nou îmi şopteste:"Mănâncă doar cât ai nevoie, pentru a face loc şi pentru ce urmează să mai apară." Aşa şi fac. Mă opresc la timp. :)
Ea apare. Camionul l-a prins. Îi mulţumesc sufletului. O sună un El. Un El căruia îi mulţumesc neomeneşte. Şi îi mulţumesc şi, acum, când îi scriu. El, suflet de cer, a ajutat să o întâlnesc pe Ea cea de acum şi cea de mâine.
Mă ridic şi plec un pic... să mă răcoresc.
Ai avut dreptate, suflete! Mulţumesc că îmi zâmbeşti! End. Nu e end, e cu to be continued...

15 august 2010

Trăind acum şi aici

A trecut ceva vreme de când nu am mai simţit nevoia să scriu şi asta poate pentru că nu era încă momentul. Am învăţat că în viaţă e bine să ai răbdare în anumite privinţe. E ok, uneori, să reacţionezi şi la impuls, doar că, totuşi, de multe ori graba strică treaba.
A scrie nu e uşor, dar nici greu. A aşterne gândurile în rânduri e ca şi cum ai vorbi cu tine însuţi. În tot acest blog am scrieri diverse - unele eseuri au fost scrise pentru persoane dragi, altele au fost pur şi simplu mesaje de la "îngeri", iar multe din ele au fost scrise doar pentru mine. Acum, realizez că de fapt nu scriu pentru nimeni altcineva, decât pentru mine. Discut cu mine, scriu pentru mine, scriu despre mine, scriu să descarc din mine şi să mă încarc cu mine...
Viaţa... Clipe... Amintiri...

De când eram o copiliţă mă întrebam care îmi e rostul în lumea asta... De multe ori îmi găseam răspunsuri. Acum realizez că fiecare clipă pe care o trăiesc prezentă îşi are un scop bine definit. Nimic nu e întâmplător! Da, cred în asta! Tot ceea ce se întâmplă, chiar dacă pentru început nu are logică, se dovedeşte într-un final continuu că are sens.
Clipele sunt mici universuri care creează universul fiinţei mele!
Cînd spun amintir,i de fapt, mint. Nimic nu e amintire. Tot ceea ce am trait sau trăiesc sau voi trăi AM MAI TRĂIT cândva, undeva! De fapt nimic nu este nou şi nimic nu va fi nou, doar ESTE! Şi ESTE aşa cum vreau şi aleg eu să fie! Trăiesc şi retrăiesc aceleaşi întâmplări, doar sub forme diferite. Ce e important? Atitudinea la ceea ce mi se întâmplă şi se întâmplă în jurul meu. Reacţia la reacţie...
Venită în această lume, sosită pe meleaguri denumite pământene mă regăsesc pe mine cea care SUNT din MINE! Te regăsesc pe TINE care faci parte din MINE! EU şi cu TINE suntem DIVIN! EU şi cu TINE suntem parte din SINE! SINE... luminiţă vie!

1 august 2010

Ţine tu luna în mâna ta....



Din nou m-am trezit numai după 2-3 ore de somn...
Se poate să nu mai dorm prea mult timp, pentru că vreau să traiesc fiecare clipă din viaţa mea.
Viaţa mea care a devenit o minune plină de minuni!
Tu, eşti o minune a vieţii mele!!!

"Ţine tu luna în mâna ta şi lasă restul în seama mea!
Ţine tu luna în mâna ta, eu te voi mângâia până când nerostit vom spune: Da!" - ascult aceste versuri de când m-am trezit până acum... Tu, dormi liniştit în pat... Încerc să fac cât mai puţină gălăgie, pentru că vreau ca măcar tu să te odihneşti. Nu mă pot abţine şi vin lângă tine în pat, mă aşez uşor şi încep să te privesc... Lacrimi îmi curg pe obraji şi sufletul îmi râde de bucurie... mulţumesc cerului, pământului, celui de Sus, celui de Jos, şi mai ales îţi mulţumesc şie că ai ales să fii lângă mine!!!
Eşti atât de frumos! Mă uit la tine şi nu mă satur, dar lacrimile încep să tot curgă, chiar şi nasul :), şi mă retrag uşor, tocmai pentru a te lăsa să dormi în continuare. Mă ridic de lângă tine, dar nu înainte să îţi sărut ochii, obrajii, fruntea şi buzele întredeschise...
Sunt din nou pe terasă... am laptopul în faţă şi încep să scriu. Ştiu că a trecut multă vreme de când nu am mai scris. S-au petrecut prea multe în prea scurt timp în viaţa mea, în viaţa noastră, dar: e de bine!
Totul e de bine când primesc iubire de la tine, asta mă face să îţi ofer şi eu iubire...

"Ştiu că nu ma aseamăn
Cu sufletul tău geamăn
Ştiu că nu-ţi pot oferi întregul "a iubi"
Mă simt străin şi totuşi
În înfloriri de lotuşi
În mintea mea te recompun şi încerc acum să-ţi spun

Eu te voi mângâia
Până când nerostït vom spune da."

Tatubescu patka bun! :*

15 iulie 2010

Amintiri despre trecut....

Astăzi m-a năpădit dorul de trecut... Astăzi, căutam prin documentele vechi si am dat peste o scriere de-a mea de prin 2006. :)
Amuzant este să regăseşti o parte din tine din trecut rezumată în câteva rânduri...

Aceasta e scrierea:

Copilăria mea… dulce şi amară


De ceva ore , chiar zile, gândurile îmi fug spre acea perioadă a vieţii mele… nu ştiu de ce tocmai acum mă gândesc aşa de intens la acea vreme a vieţii mele: copilăria.
Azi mi-am adus aminte şi mi-au dat lacrimile, m-am pornit chiar pe un plâns serios cu suspine. Cum aşa? Uite aşa din senin…
Acum nu mai sunt copilul de atunci, şi aş putea zice că e normal (sau aşa ar fi normal) sau poate nu ar fi normal aşa…
Eram un copil la locul meu, chiar aş zice retras… „cuminte şi nu am creat niciodată probleme” (aşa mi-a zis mama). Da, aşa eram, îmi plăcea cum eram, mă simţeam bine oriunde eram şi asta pentru că oriunde aş fi fost era frumos şi oamenii erau buni. Îmi plăcea să stau deoparte şi de la jocurile celorlalţi copii, eram fericită doar dacă-i urmăream, chiar dacă din îndepărtare sau chiar de lângă ei. Pe cât eram de tăcută şi liniştită, pe atât de sociabilă… reuşeam să relaţionez cu oamenii cei mai „răi”. Cum? Cred că, „cuminţenia mea” dobora orice şi pe oricine. Ascultam mult, îmi plăcea să ascult şi mă gândeam pe atunci că am să cresc mare şi … si eu… voi fi ascultată de cei mici.
Ţin minte că fugeam de gălăgie… mă plimbam de una singură, fără să realizez că pentru familia mea eram declarată dispărută… vroiam doar linişte şi aşa credeam eu că o obţin: fugind cât mai departe sau chiar urcându-mă în copaci (la Maica la ţară făceam des asta)… fugeam de zgomot, de situaţiile în care oricât de cuminte aş fi fost şi oricât aş fi implorat să nu mai aud tonuri ridicate… Realizez că şi acum mare fac la fel: fug, dispar… nu ştiu, e interesant că, copilul de atunci sunt şi azi, în unele momente.
La un moment dat mă obişnuiam şi aveam locurile mele de linişte, dar apărea ceva, ceva care mă forţa să mă adaptez unei alte situaţii… adică ne mutam în alt loc. (tata a fost militar de carieră şi se conforma sistemului şi noi ne conformam odată cu el, că doar FAMILIA era la bine şi la rău: ÎMPREUNĂ)
Şi tot aşa ne-am mutat dintr-un loc în altul ÎMPREUNĂ. Până când fiecare din familia mea şi-a găsit un loc unde să rămână, să aibă la rândul lor FAMILIA sa. Cât mă bucur pentru asta, că în sfârşit s-au oprit!
Dar eu încă nu m-am oprit… eu încă mai umblu „brambura” şi chiar nu ştiu să precizez pentru încă cât timp. La un moment dat am crezut că m-am oprit şi eu, aşa am crezut şi aveam toate motivele să cred asta, dar… există un „dar”… nu a fost aşa. Se pare că ceea ce caut cu adevărat, nu am găsit încă.
„Dar”… mă gândesc acum la acest cuvânt şi la toate semnificaţiile sale… mda… aşa o fi? Dar… am un dar (cadou) care-l caut… şi cum ei l-au găsit, cu siguranţă îl voi avea şi eu… doar FAMILIA e fericită şi împlinită când toţi membrii ei sunt liniştiţi.
Pornisem de la ideea de copilărie (mea) şi am ajuns la dar… mă simţeam bine cu mine atunci… am crescut, am încercat să mă adaptez, dar (iar dar) nu mă simt bine acum cu mine. Şi asta pentru că am crezut că dacă ascund felul meu de a fi: cuminte… şi sunt la fel ca ceilalţi din aceste locuri, voi fi integrată mai uşor. Am fost şi sunt integrată, numai că nu sunt eu… chiar dacă eu-ul care-l văd ceilalţi le place şi îi fascinează (pe unii)… eu nu mă simt eu.
Şi de azi, de acum, vreau să fiu eu… să tac când am chef…să vorbesc atunci când mă simt eu bine să spun cuvinte…
Aş putea zice că ar fi o nouă acomodare… a lor cu mine (aşa tăcută şi cuminte) şi a mea cu mine de azi, de pe vremea când eram copil… o nouă provocare, dar de data asta cu MINE în primul rând.
Ce vreau de fapt? Să găsesc şi să preţuiesc acel DAR!
Mulţumesc minune, luminiţă vie!

8 iulie 2010

Dimineaţă de vară



Este ora 05:00. Nu am somn. De câteva zile dorm foarte puţin, aproape deloc. Ai putea crede că mă frământă ceva. Aş putea să îţi spun că nu mă frământă nimic, ci doar că nu îmi e somn. Poate că am trecut de faza în care să mă odihnesc prin somn.
Cocoşii se aud în depărtare, păsările din pădurea de salcâm din faţa balconului meu s-au trezit şi ele şi probabil că prin sunetele pe care le scot anunţă începerea unei noi zi.
La mine noaptea e zi, ziua e zi. Oamenii dorm. Şi tu dormi la ora asta. Mă gândesc la tine. Aş vrea să te pot privi. Poate o şi fac şi mă prefac că nu o fac.
Ştiu că ai adormit cu gândul la mine. Probabil deja m-ai şi visat. Şi ştiu că atunci când te trezeşti ai impresia că sunt lângă tine şi eu nu-s... Priveşti în jur şi realizezi că eu sunt în alt loc. Mi-ar plăcea să îţi spun că e suficient să îţi atingi zona inimii cu o mână şi să mă simţi. Sunt deja parte din tine, cum de altfel şi eu –s parte din tine.
Dacă toţi oamenii ar realiza cât de legaţi sunt unii de alţii..., dacă ar realiza că, de fapt, suntem un lanţ neîntrerupt şi că fiecare zală (om) are rolul său în toată structura lanţului, ar fi interesant. Ar fi interesant numai să se realizeze că orice acţiune a unui om modifică întreaga componenţă a lanţului în formă de cerc.
Dacă eu acum te ating pe tine, tu simţi; şi la rândul tău atingi lenjeria patului tău şi ai o stare de mulţumire, iar camera se înzestrează cu acea stare şi energia respectivă se răspândeşte în jur şi astfel se “atinge” şi altceva, se poate chiar să “atingă” altă fiinţă umană ce se simţea singură şi primeşte din neant o îmbrăţişare de care avea nevoie... Totul e legat, totul are legatură, şi mai ales gândul meu ce se trasformă în realitate âand se întâlneşte cu gândul tău (chiar dacă tu dormi) şi formează un singur gând ce la rândul lui dă naştere altui gând şi tot aşa...
O să mă opresc. Vreau să văd soarele cum răsare pe cerul încă acoperit de nori.
Pe curând!

7 iulie 2010

Căldură mare... şi totuşi răcoare



O zi călduroasă... poate prea călduroasă pentru luna asta. Zilele trecute a plouat în fiecare zi, dar de ieri a început să fie din nou fierbinte. Nu ştiu dacă e chiar foarte bine să fie o atmosferă atât de încinsă având în vedere că este şi criză financiară. După ce că oamenii oricum sunt “încişi” din lipsa banilor, acum şi natura ajută la “înfierbânţeală”. Sau poate nu. Poate din contră: soarele vrea să ardă tot ce e mai rău din noi - să ne facă să fim din ce în ce mai domoli la ceea ce se petrece în exterior.
Căldura asta mă duce cu gândul la umbra copacilor, la vântul ce bate pe faleza mării sau văntul ce şuieră pe vârful unui munte... Şi, uite aşa, în toată căldura asta îmi imaginez că de fapt îmi e răcoare. Şi imaginîndu-mi asta, parcă, mi-a mai trecut şi durerea de cap.

4 iulie 2010

Din nou în nou şi de fapt vechi



Nici nu ştiu cum să încep a scrie. Este o harababură totală în mintea mea acum. O muţtime de gânduri şi parcă nu se mai termină. Încerc să le opresc concentrându-mă să scriu acum.
Azi a fost o zi ciudată. Ciudată, în sensul, că toate s-au legat cum nu se poate mai bine să ajung din nou la concluzia: locul meu, treaba mea, misiunea mea, nu sunt asemănătoare cu ceilalţo oameni din jurul meu. Mereu am zis că poate eu greşesc, că poate unii au dreptate când îmi zic că parcă-s căzută din cer... dar nu: nu greşesc! Locul meu, treaba mea, misiunea mea sunt doar diferite faţă de al celor pe care-i cunosc şi mă cunosc. Adevărat că semăn foarte mult cu toţi cei care se numesc fiinţe umane, dar parcă funcţionez altfel. Simt energie, simt lumea şi mediul înconjurător, încă de când eram mică, sub o formă pe care cuvintele nu mă pot ajuta să o descriu. Şi, de fapt, nu sunt altfel, asta ştiu clar, dar am renunţat să mai conving şi pe alţii că se poate trăi în armonie cu iubire necondiţionată. Am renunţat să cred că toţi ne dăm seama ce buni suntem în adevăratul sens al existenţei noastre telurice.
Lacrimi se preling din ochiul drept...
Îmi doresc să ajung mai repede ACASĂ!!!

2 iulie 2010

Deciziile sunt importante când vrei să o rupi cu trecutul, alegerile sunt esenţiale când vrei să îţi creezi viitorul.



Înainte de a începe să scriu ceea ce o să urmeze mai jos,  tocmai ce am primit pe messenger acest mesaj: ,,Ceea ce este, este prin har. Ceea ce vine din Lumină, binecuvântează pe cel ce primeşte darul Binecuvântării ...
Nimic nu este cu neputinţă, totul este să doreşti a împlini ceva prin Lumină şi
Adevăr. Fii Adevăr şi Lumină vei răspândi prin ceea ce eşti !'' Francisc Maitrey

Deloc întâmplător acest mesaj, deoarece chiar despre lumină vroiam să vorbesc. :)

De ceva timp am început să fiu mai atentă la mine, la ceea ce se petrece în jurul meu. Am descoperit lucruri ce poate, doar acum, era timpul să le descopăr.

Am descoperit că ceea ce îmi doream să aflu cu ardoare despre o persoană se întâmplă să aflu, tocmai, când mă aştept mai puţin.

Am descoperit că iubirea nu are limită de vârstă. E important doar să nu îţi laşi mintea să gândească prea mult în normele în care cred cei care te-au educat. Despre iubire pot scrie destul de mult, dar nu e încă momentul.

Am descoperit că prietenii sunt doar oglinzi clare a ceea ce gândeşti, a ceea ce înfăptuieşti. Sunt oglinziile în care dacă te uiţi ai foarte multe de învăţat despre tine. Le mulţumesc cu această ocazie tuturor prietenilor mei că îmi sunt prieteni!

Am descoperit că tot ceea ce întâlnesc în "drumul meu" (fie el şi până la piaţă) nu e deloc întâmplător. Am să dezvolt un pic despre această descoperire: eram pe o bancă în centrul oraşului în care locuiesc acum... tocmai îmi terminasem ţigara şi îi povesteam unei prietene ce documetar interesant am vizionat. Şi în timp ce vorbeam îşi face apariţia un cerşător care mă întreabă dacă am un ban. Îi spun că nu am, dar îi pot da o ţigară. Îmi zice că nu vrea şi pleacă la urmatoarea persoană cerând un ban. Este din nou refuzat. Se întoarce la noi şi pune aceeaşi întrebare ca şi prima dată. Îi relatez că ne-a mai întrebat mai devreme acelaşi lucru. Se uită la mine, sau mai bine zis mă fixează bine cu ochii săi în ochii mei, eu chiar simţînd o vibraţie în inimă şi stomac, şi îmi spune: "Îmi dai o ţigară?" ... Am fost surprinsă. Pentru un moment am simţit că timpul a stat pe loc. Îi întind pachetul, îi ofer şi bricheta. În sinea mea îmi zic: "sigur acest om o să îmi spună ceva interesant." Ceea ce desigur s-a întâmplat. :) Îmi mulţumeste în maghiară şi eu îi răspund tot în maghiară, dar cu "bună ziua". :) Omul este surprins şi mă întreabă de unde sunt şi de câţi ani sunt aici. Îi răspund: "sunt de 20 de ani în locurile astea." - surprinzător şi pentru mine..., dar mai ales pentru el- deoarece eu arăt mult mai tânără decât am vârsta trecută în cartea de identitate. :)
Şi începem să vorbim de locurile acestea sau mai bine zis de oamenii ce locuiesc în această zonă a ţării. Şi el îmi spune: "nu e de stat aici!" Zâmbesc şi acum, ca şi atunci. Ştiam şi stiu că nu e de stat pe aici, cu toate că, eu încă, insist să rămân prin zona aceasta. Omul, cerşătorul, călătorul... îmi spune că el este pe aici doar ca să înveţe a vorbi bine româneşte (e zona unde se vorbeşte româneşte fără accent, româna literară). Mi-a plăcut ideea. Ideea de a călători pentru a învăţa. Am vorbit cu el şi despre istorie, despre viaţa de zi cu zi, despre viaţă în general concluzionând cu urări de sănătate.
Un om ce l-am întâlnit şi m-a ajutat să îmi întăresc ideea că nu contează ce pari, ci doar ceea ce eşti cu adevărat: o fiinţă care s-a născut pentru a învăţa.
Şi să comtinui cu ce am mai descoperit. :)

Am descoperit că dacă vrei cu adevărat ceva: obţii, dar mare grijă la ce preţ plăteşti. Nimic nu e gratis! Oferi şi primeşti şi invers.

Am descoperit că muzica face minuni, mai ales când o asculţi cântată din suflet şi o simţi în suflet.

Am descoperit că atunci când simţi să faci ceva: fă!!! Există riscul să pară la început o tâmpenie, dar în timp se dovedeşte a fi exact ceea ce era nevoie.

Am descoperit că a abuza de: alcool, ţigări, medicamente, ceilalţi... de fapt abuzezi de tine. Uiţi că eşti important pentru tine şi pentru ceilalţi. Îţi pierzi controlul pe drumul tău. Drum ce cu siguranţă are nevoie de claritate, nu de minciuni forţate.

Am descoperit că cei mici, mă refer la copii, sunt în afara "mizeriei gândurilor distructive". O să povestesc o întâmplare: eram în autobuz. Vin controlorii. O doamna impreuna cu fiul său (nu cred să fi avut mai mult de 6 ani) sunt "prinşi" fără bilet. Mama începe să se lamenteze, să emită tot felul de teorii mincinoase că doar - doar o scăpa de amendă. Controlorul îşi face meseria Doamna nu înţelege. Copilul priveşte tot acest spectacol până când spune: "Controlorii aştia... sunt.. sunt prea nervoşi!" Controlorul îl mai întreabă o dată pe copil ce a zis. :) Copilul repetă. Controlorul cere şoferului să oprească autobuzul şi să deschidă uşa. Mama şi copilul coboară din autobuz. Tăcere şi în acelaşi timp parcă se auzeau aplauze de la toţi cei care au asistat la această scenă. Da! Copiii sunt realişti într-o lume irealistă. Copiii au armonie, cum noi toţi avem , doar că mai uităm. :P

Am descoperit mult mai multe, dar cum mie nu îmi place să scriu prea mult am să mă opresc până data viitoare.

Şi  să nu mă opresc ca ţiganul la mal (nu am nimic cu ţiganii, chiar mi-aş dori să traiesc o perioadă pritre ei pentru a le învăţa tradiţiile) am să închei cu:

AM DESCOPERIT CĂ EU ŞI CU MINE PUTEM FII CU TINE!!!

Namaste! :X

16 iunie 2010

Îmbrăţişând prezentul



Lângă tine respir iubire
Tu cu mine creeam dorinţa
Împreună suntem clepsidra
Întâmpinăm marea cu braţele deschise
Ne unim într-un sărut
Picioarele sunt pe pământ
Sufletele se ating doar printr-un singur gând!

Liniştea se lasă şi te privesc zâmbind
Ai adormit atât de curând...
Te iau în braţe
Te simt respirând într-un somn dulce de vară...
Pe curând!

13 iunie 2010

sunt o rotiţă ce ajută la funcţionarea mecanismului numit viaţă.



Aseară plângeam în mine şi îţi afişam un zâmbet larg
Nu-ţi pot spune mereu ce simt
Te las să te desfăşori
Te las între oameni
Mă las pe mine în afară
Sunt doar o observatoare atentă!

Am învăţat în timp că, de fapt, nu-mi aparţine nimic şi nimeni, doar ce sunt o rotiţă ce ajută la funcţionarea mecanismului numit viaţă.

8 iunie 2010

Momente sublime din viaţa mea


















Este seară. Ciripitul păsărilor din salcâmi se aude. Lumina e difuză. El lângă mine în pat. Ne îmbrăţişăm. Îi simt mirosul. Inima se inundă de o căldură. Închid ochii. Nu mai sunt doar eu. Este şi el. Începem să ne atingem buzele.
Ador când mă sărută pe ochi şi pe frunte. Îmi place să-i ating genele lungi. Mă simt atât de bine că respirăm acelaşi aer în aceeaşi încăpere. Cearşeaful mă îmbrăţişează şi el. Pereţii sunt prietenii noştrii muţi. Încep să plâng. Îl privesc şi nu mă satur. Are nişte ochi mari şi atât de expresivi. Ce norocoasă sunt! Rar mă simt una în tot şi tot în una. Lacrimile curg... şi întreaga-mi fiinţă este în nefiinţă... Nu mai sunt om, nu mai sunt eu cea pe care o cunosc, nu mai sunt nimic din ce am părut că sunt pentru mine... Sunt ceea ce nu pot să spun ca om unui alt om. Doar sunt pe un alt tărâm, graţie unui moment oportun.

4 iunie 2010

Pentru un El ce a vrut să devină un alt El


Sunt sigură că aştepţi un răspuns de la mine. Ştiu că-l aştepţi de ceva vreme, dar efectiv nu am putut reacţiona. Timpul s-a oprit pentru câteva clipe. Simţeam că nu mai am aer şi chiar dacă eram în staţie aşteptând un autobuz, de fapt nu eram acolo...
Ai ales să ai drumul tău. Precum spunea cineva: viaţa e ca şi o călătorie cu trenul. Şi în compartimentul tău urcă oameni şi oameni. Unii se dau jos la prima staţie, alţii poate coboară la a doua sau a treia staţie, doar foarte puţini călătoresc până la capătul călătoriei alături de tine. Ai ales să cobori. Este alegerea ta şi ţi-o respect. Nu neg că m-a uimit, cu toate că ai dat toate semnele că o vei face.
Îţi mulţumesc pentru timpul petrecut împreună!
Ca idee: dacă voi inventa călătoria în timp, cu siguranta ţi-aş acorda mai mult timp din timp în timp.

3 iunie 2010

Azi, ce mai e?


Explozii mii în suflet
Dans de frunze în copaci
Privire pătrunzătoare
Atingeri de inimi
Zâmbete
Comunicarea capătă forma de energie

Te privesc a nu ştiu câta oară şi nu mă satur, şi asta pentru că încă nu îmi vine să cred că ai aceeaşi vibraţie cu a mea. Ne cunoaştem de puţin timp, ceea ce mă determină să cred că, de fapt, timpul nu are nici o valoare, ci doar e o formă de a măsura... dar, ce să măsor? Ceea ce simt? Cum naiba să măsori nemăsurabilul? Dacă în clipele alea când sunt eu cu tu şi devenim noi în E=mc²  mi-ai privi sufletul şi ţi-ai da seama de realitatea irealităţii.

27 mai 2010

Seara în centrul Piteşti-ului

Lumini reflectate în stropi de apă
Role, biciclete...
Vântul se pierde în note muzicale
Pe bănci oameni de toate vârstele
Un singur gând în zeci de oameni: Trăim!

Dimineaţa...



E deja dimineaţă... privesc tavanul... mă întorc spre tine... încă dormi şi încep să te privesc.. eşti atât de liniştit...
Încep să te mângâi cu privirea ... ca şi cum m-ai simţi întinzi mâna spre mine... îmi vine să te sărut ...
Respiri profund de câteva ori şi deschizi uşor pleoapele ochiilor... ne privim... nici unul nu spune nimic... stăm aşa o vreme.... alarma sună ... încă ne privim...
Te învelesc şi te iau în braţe... îmbrăţişaţi începem o nouă zi şi încă suntem împreună...

24 mai 2010

Zeu creat de Dumnezeu

Azi fac parte din viaţa ta...
Mâine fac parte din viaţa altcuiva..
Sunt o călătoare în viaţa mea şi a altora..
Ce caut?
Îmi caut împlinirea... să ajung să fiu acel Zeu creat de Dumnezeu!

17 mai 2010

Trăznăi de gânduri...




A fost odată ca niciodată ... că de n-ar fi nu s-ar povesti...
A fost o dată şi nu de două ori.
Bine, bine, dar ce a fost? – întrebă Micul pe Mare.
Păi, se făcea că în lume existau numai figuri geometrice. Iar cercul era stăpân peste tot şi toate. Pătratul era cel care se ocupa de legiile lumii. Triunghiul era cel care avea grijă de romb şi de patrulater.
Mare, dar ce e cu povestea asta fără sens? Puţin îmi pasă mie de lumea asta! – spuse răstit Micul.
Mai, taci si asculta! Că ştiu eu ce vreau să îţi zic!
Deci toate figuriile geometrice îşi aveau un rol bine definit în lumea lor geometrică. Dar la un moment dat a apărut ceva imprevizibil. A apărut o fiinţă cu forme: şi cercuri, şi triunghiuri, şi romburi, şi patrulatere, şi avea toate figuriile geometrice. Cercul era supărat foc că nu se înţelegea apariţia acestui neînţeles, dar plin de înţeles geometric.
Da, ce era fenomenul asta? – ăla Mic curios.
Era om! ...aşa se numea.
Şi, Omul, asta a luat toate figuriile şi a creat alţi oameni. Vezi, acum poate înţelegi, de ce eu sunt Mare şi tu Mic? Omul ne-a făcut să fim atât de diferţi.

- . -




Cum să scriu ceva despre acel “ceva” din fiinţa mea care se manifestă în prezenţa ta?
E ca şi cum aş lua toţi norii în mână şi i-aş strivi,
E ca şi cum aş lua cerul şi l-aş băga în soare
– nu pot să exprim simţiri ce nu se compară cu nimic.
A explica acel “ceva” e ca şi cum te-ai forţa să ridici o stâncă...
Şi pentru ce?
Ca să se înţeleagă ce?
Ceva?
Acel “ceva” face parte şi din viaţa ta !

Concluzionez: vibrez la ceea ce e în univers şi mă iubesc!

Copil la maturitate...



Închid ochii şi mă întorc în acel moment... Buturuga... Tu şi eu faţă în faţă... Te privesc şi mă privesc în ochii tăi... Poiana e a noastră... verde peste tot... păsări ce cântă... mâini ce se ating... buze ce se întâlnesc... Vreau să spun ceva, dar mă opresc... doar observ şi mă las în prezent...
Ştiai că, alături de tine, sunt recunoscătoare că trăiesc? Mă înroşesc atât de uşor, mă intimidez, sunt fascinată de cum reacţionez. Îţi mulţumesc!

9 mai 2010

Simt cum "alunec" în alt timp atunci când vorbesc cu tine... mă simt bine în corpul meu...
degetele se plimbă pe creştetul tău..

4 mai 2010

cât timp ţi-am acordat ...


Îmi e atât de dor de tine, încât cuvintele mi se par inutile...
Ştiu că am greşit, ştiu că nu am făcut ceea ce trebuie, ştiu că prin comportamentul meu te-am îndepărtat şi îmi pare atât de rău. Nu am vrut să ne cunoaştem ca să ne facem unul pe altul să suferim. Mai bine nu ne ştiam deloc. Sincer şi din toată inima: îmi pare rău că s-a terminat în felul ăsta. Chiar nu mi-am dorit asta. Poate, tu nu dai atâta importanţă faptului că s-a terminat aşa. Poate îţi este mult mai bine fără mine în viaţa ta. Dacă este aşa, atunci ce pot spune... decăt că mă resemnez şi accept situaţia fără să îţi mai adresez vreun cuvânt. Dacă o să mă mai gândesc la tine, asta ştiu că se va întâmpla, eşti departe, dar atât de aproape, faci parte din mine, aceea parte pe care trebuie să mi-o înţeleg.
Ai grijă de tine! Meriţi tot ce e mai bun!
Iar dacă vreodată... dacă te-ai întrebat cât timp ţi-am acordat ...

Ştii tu, oare, cât timp îţi acord?


Desculţă, prin iarbă, mă plimb prin Marea Verde a ierbii...
mirosul florilor copacilor se simte atât de puternic...
păsările comunică între ele sau poate şi cu mine...
vântul adie uşor...
Plutesc pe Marea Verde...
păsările mă ajută să intru în alta lume...
umplu golul din mine cu natura.
Eşti departe, dar atât de aproape...
Eşti în mine.
Nu ştiu pentru căt timp.
Dragostea doare!
un cocoş se aude în depărtare...

26 aprilie 2010

tu şi eu...

Buzele mele murmură numele tău, raza de soare ce s-a strecurat printre frunzele copacului, sub care am adormit în vis, mă îmbie să deschid ochii şi să te privesc. Eşti tot acolo unde te-am văzut şi ultima dată: întins pe spate cu faţa spre cer...
Te joci cu inelul pe care ţi l-am înapoiat. Aş vrea să ştiu la ce te gândeşti. Încerc să mă ridic, dar realizez că în visul ăsta doar pot să te privesc. Este bine şi aşa. Măcar îmi este singura posibilitate în care sunt cu tine. Ce chestie! Suntem atât de aproape, dar imposibil să ne atingem. Oare, tu ai vise de genul ăsta cu mine? Nu ştiu. Îmi aduc aminte şi acum cum lacrimile îţi curgeau pe faţa mea... Pentru tine am murit, iar tu pentru mine ai rămas doar în visul ăsta.

26 martie 2010

În fine...

Cerul plin de nori
Soarele de-abia se vede
Gândul mă poartă spre lumea mea perfectă...
Pescăruşii zboara deasupra-mi
Prietenul îmi caută privirea...
Sunt pierdută în gândurile mele.

Decid să plec. Aştept să aud telefonul să sune. Cobor. Mă urc în maşină. Nici nu mă mai uit la geam, unde el mă priveşte.
Ajung şi încep deja să îmi doresc să plec.

Doar un timp... voi sta aici, apoi din nou voi lua decizia să plec.
Încă nu am găsit locul acela. Acel loc în care să nu îmi mai doresc să-l părăsesc.


Sunt o străina încă... o turistă!

18 martie 2010

Mintea e o problemă?

Dupa mulţi "cunoscători" mintea cică ar fi problema nefericirii noastre... Ei, na! Chiar aşa să fie?
Cred că mai degrabă mediul în care îţi desfăşori "activitate existenţei" te ...

4 martie 2010

Ce vrei?

Adevarul este ca suntem foarte putini cei care stim ce vrem... Multi sunt dusi de val... au impresia ca este tocmai bine asa cum sunt, si la un moment dat, probabil, realizeaza ca nu au realizat nimic... altii nici nu isi pun problema cum ar trebui sa fie... altii traiesc... si acum ma gandesc de ce naiba nu suntem uniti? De ce nu ne ajutam unii pe altii sa evoluam? De ce unii sunt sclavi si altii sunt la putere? De ce si iar de ce? Cica sa iti construiesti propriul univers? Frate, dar stai, ca nu esti singur pe lume! Prostii cum ca esti propriul tau stapan, ca tu faci alegerile... Sa fim seriosi! Cine nu vrea sa fie bine? Pai cum sa fii bine cand altii se comporta precum cainii turbati cu tine? Intotdeauna am crezut ca daca ne-am da unul altuia ajutor pentru evolutie ar fi mult mai bine. Daca eu ma ridic, te pot ridica si pe tine si tot asa lantul continua. M-am saturat sa vad oameni nefericiti, care se plang de una si alta! Vreau sa fim fericiti ca populam pamantul asta!
Pana la urma conteaza sa fii in locul potrivit la momentul oportun. Cine alege asta?
Noi cu totii intr-un ajutor reciproc!
Fiecare se gandeste la binele propriu... Imi vine sa si rad cand ma gandesc ca s-a creat Biblia unde se spune sa iti iubesti aproapele. Mai stiu oamenii ce e iubirea? Se transforma usor fiecare fiinta intr-un balaur cu multe capete... In toata nebunia asta mai e una ca mine sau ca altii care mai spera ca: gelozia, invidia, egoismul vor disparea cu totul si mai ales din suflete.

18 februarie 2010

un pic despre pierdere...

 

Când eşti alături de cineva pe care "întâmplarea" a făcut să îţi apară în această viaţă, şi la un moment dat dispare îţi dai seama că pierzi o parte din tine. Pentru că fiecare persoană pe care o întâlneşti şi cu, care relaţionezi (indiferent de câte clipe, minute, ore, ani ) te creează pe tine ca fiinţă. Suntem fiinte sociabile. Avem sentimente pentru ceilalţi tocmai pentru că şi noi, ca şi ei, creeăm un cerc al existenţei umane.
Să pierzi pe cineva drag e ca şi cum o parte din fiinţa ta se duce cu acea persoană, cu toate că încă tu mai eşti vie/viu. Amintirile legate de acea persoană: atingerile, discuţiile, plimbările, existenţa ei/lui în viaţa ta... pentru mult timp, şi de fapt, pentru întotdeauna există undeva în tine.
Depindem de oameni oricât ne-am strădui să scăpăm de ataşament. Se spune să te bucuri la maxim de ceea ce ai acum. Da. Adevărat! Că mâine s-ar putea să nu mai ai... Trist, dar se pare că totul îşi are un curs, iar recursul depinde de ce mai ai nevoie să înveţi. Clar a pierde pe cineva e dureros. Simţi cum întregul trup îţi este scufundat într-o mare de lacrimi ce se preling pe chip. Poate tocmai că ştim, încă, de mici că toţi murim la un moment dat ar trebui să fim mai conştienţi că pe cei din viaţa noastră să-i apreciem şi să le mulţumim că există. Eu îţi mulţumesc că exişti în viaţa mea, chiar şi pentru faptul că ai ajuns să citeşti până aici!

26 ianuarie 2010

cum e...



Nu ştiu cum e să pierzi pe cineva drag. Poate şi datorită faptului că nu consider că pierdem , ci doar acumulăm, fie că vrem, fie că nu. Sunt momente în care te simţi abătut/ă şi crezi că nimic nu e mai important decât starea, ci e doar o stare.
Suntem făcuţi din iubire, suntem creaţi pentru un scop pe care în viaţă îl descoperim, suntem forme de existenţă, care ne relevăm când te uiţi în ochii celuilalt şi te recunoşti.
Suntem cu noi în noi şi cu cei de lângă noi. E o lume a creaţiei. Devenim creatorii propriei vieţi. Ni se dă voie să fim artişti. Ai în mână o floare pe care o dăruiesti bătrânei cu ochii plini de lacrimi, ce te aşteaptă pe banca din spatele casei.
Eşti şi suntem în tot ceea ce vrem să fim!
Ştii că poţi să trăieşti şi fără să respiri? Nu ştiai asta. Află, de la mine, că inima chiar dacă nu îţi mai bate, de fapt bate acolo unde e necesar. Bate atunci când inima ta se opreşte. Amalgam de idei în doar câteva rânduri. Culegi o şoaptă, spui un gând şi faci ceea ce îţi e bine.
Pup cu drag un suflet curat, că nu există suflet murdar :)

Curcubeul din mine



un punct . alt punct . şi tot aşa puncte... cercuri atât de mici cu atat de mare inteles pentru trairea ce o am ascultand vibratiile instrumentelor si tonalitatii vocii ei/lui..,
Incep sa dansez in aer, sa imi descopar aripile care din una, doua, trei.... ma inalt printre nori, printre stele, ating luna si zambesc soarelui.
Ah, Doamne, cat as vrea sa te ajut sa iti arat maretia si splendoarea creatiei tale!

realitate


Îngerii se coboară pe pământ. Aripile lor acoperă norii şi zâmbetele lor apar pe fiecare rază de soare. O imagine, de nedescris în cuvinte, se vede în înaltul cerului. Zborul lor este lin. Mirosuri de flori se simt în aer şi aerul devine parfum. Inimile oamenilor se încălzesc şi se umplu de iubire. Ne ţinem cu totii de mâini şi sufletele noastre se întrepătrund formând un cerc. Îngerii ne înconjoară. Avem aceeaşi ochi, acelaşi trup, aceeaşi vibraţie. Armonie deplină!

9 ianuarie 2010

întuneric pe cărare...


Pleosc, pleosc, trosc... Cerul înstelat se vede printre crengile copacilor...
Tăcem... Nu avem cuvinte în aşa o linişte... Stăm cocotaţi la nici 1 m distanţă de pârâiaş pe rădăcina unui copac...
Fumăm ţigara. Eu prima jumate şi el pe a doua. Aş avea multe să-i spun şi poate şi el are, dar nu... urmărim în apă cum luminile avioanelor se reflectă...
Timpul s-a oprit!