15 iulie 2010

Amintiri despre trecut....

Astăzi m-a năpădit dorul de trecut... Astăzi, căutam prin documentele vechi si am dat peste o scriere de-a mea de prin 2006. :)
Amuzant este să regăseşti o parte din tine din trecut rezumată în câteva rânduri...

Aceasta e scrierea:

Copilăria mea… dulce şi amară


De ceva ore , chiar zile, gândurile îmi fug spre acea perioadă a vieţii mele… nu ştiu de ce tocmai acum mă gândesc aşa de intens la acea vreme a vieţii mele: copilăria.
Azi mi-am adus aminte şi mi-au dat lacrimile, m-am pornit chiar pe un plâns serios cu suspine. Cum aşa? Uite aşa din senin…
Acum nu mai sunt copilul de atunci, şi aş putea zice că e normal (sau aşa ar fi normal) sau poate nu ar fi normal aşa…
Eram un copil la locul meu, chiar aş zice retras… „cuminte şi nu am creat niciodată probleme” (aşa mi-a zis mama). Da, aşa eram, îmi plăcea cum eram, mă simţeam bine oriunde eram şi asta pentru că oriunde aş fi fost era frumos şi oamenii erau buni. Îmi plăcea să stau deoparte şi de la jocurile celorlalţi copii, eram fericită doar dacă-i urmăream, chiar dacă din îndepărtare sau chiar de lângă ei. Pe cât eram de tăcută şi liniştită, pe atât de sociabilă… reuşeam să relaţionez cu oamenii cei mai „răi”. Cum? Cred că, „cuminţenia mea” dobora orice şi pe oricine. Ascultam mult, îmi plăcea să ascult şi mă gândeam pe atunci că am să cresc mare şi … si eu… voi fi ascultată de cei mici.
Ţin minte că fugeam de gălăgie… mă plimbam de una singură, fără să realizez că pentru familia mea eram declarată dispărută… vroiam doar linişte şi aşa credeam eu că o obţin: fugind cât mai departe sau chiar urcându-mă în copaci (la Maica la ţară făceam des asta)… fugeam de zgomot, de situaţiile în care oricât de cuminte aş fi fost şi oricât aş fi implorat să nu mai aud tonuri ridicate… Realizez că şi acum mare fac la fel: fug, dispar… nu ştiu, e interesant că, copilul de atunci sunt şi azi, în unele momente.
La un moment dat mă obişnuiam şi aveam locurile mele de linişte, dar apărea ceva, ceva care mă forţa să mă adaptez unei alte situaţii… adică ne mutam în alt loc. (tata a fost militar de carieră şi se conforma sistemului şi noi ne conformam odată cu el, că doar FAMILIA era la bine şi la rău: ÎMPREUNĂ)
Şi tot aşa ne-am mutat dintr-un loc în altul ÎMPREUNĂ. Până când fiecare din familia mea şi-a găsit un loc unde să rămână, să aibă la rândul lor FAMILIA sa. Cât mă bucur pentru asta, că în sfârşit s-au oprit!
Dar eu încă nu m-am oprit… eu încă mai umblu „brambura” şi chiar nu ştiu să precizez pentru încă cât timp. La un moment dat am crezut că m-am oprit şi eu, aşa am crezut şi aveam toate motivele să cred asta, dar… există un „dar”… nu a fost aşa. Se pare că ceea ce caut cu adevărat, nu am găsit încă.
„Dar”… mă gândesc acum la acest cuvânt şi la toate semnificaţiile sale… mda… aşa o fi? Dar… am un dar (cadou) care-l caut… şi cum ei l-au găsit, cu siguranţă îl voi avea şi eu… doar FAMILIA e fericită şi împlinită când toţi membrii ei sunt liniştiţi.
Pornisem de la ideea de copilărie (mea) şi am ajuns la dar… mă simţeam bine cu mine atunci… am crescut, am încercat să mă adaptez, dar (iar dar) nu mă simt bine acum cu mine. Şi asta pentru că am crezut că dacă ascund felul meu de a fi: cuminte… şi sunt la fel ca ceilalţi din aceste locuri, voi fi integrată mai uşor. Am fost şi sunt integrată, numai că nu sunt eu… chiar dacă eu-ul care-l văd ceilalţi le place şi îi fascinează (pe unii)… eu nu mă simt eu.
Şi de azi, de acum, vreau să fiu eu… să tac când am chef…să vorbesc atunci când mă simt eu bine să spun cuvinte…
Aş putea zice că ar fi o nouă acomodare… a lor cu mine (aşa tăcută şi cuminte) şi a mea cu mine de azi, de pe vremea când eram copil… o nouă provocare, dar de data asta cu MINE în primul rând.
Ce vreau de fapt? Să găsesc şi să preţuiesc acel DAR!
Mulţumesc minune, luminiţă vie!

8 iulie 2010

Dimineaţă de vară



Este ora 05:00. Nu am somn. De câteva zile dorm foarte puţin, aproape deloc. Ai putea crede că mă frământă ceva. Aş putea să îţi spun că nu mă frământă nimic, ci doar că nu îmi e somn. Poate că am trecut de faza în care să mă odihnesc prin somn.
Cocoşii se aud în depărtare, păsările din pădurea de salcâm din faţa balconului meu s-au trezit şi ele şi probabil că prin sunetele pe care le scot anunţă începerea unei noi zi.
La mine noaptea e zi, ziua e zi. Oamenii dorm. Şi tu dormi la ora asta. Mă gândesc la tine. Aş vrea să te pot privi. Poate o şi fac şi mă prefac că nu o fac.
Ştiu că ai adormit cu gândul la mine. Probabil deja m-ai şi visat. Şi ştiu că atunci când te trezeşti ai impresia că sunt lângă tine şi eu nu-s... Priveşti în jur şi realizezi că eu sunt în alt loc. Mi-ar plăcea să îţi spun că e suficient să îţi atingi zona inimii cu o mână şi să mă simţi. Sunt deja parte din tine, cum de altfel şi eu –s parte din tine.
Dacă toţi oamenii ar realiza cât de legaţi sunt unii de alţii..., dacă ar realiza că, de fapt, suntem un lanţ neîntrerupt şi că fiecare zală (om) are rolul său în toată structura lanţului, ar fi interesant. Ar fi interesant numai să se realizeze că orice acţiune a unui om modifică întreaga componenţă a lanţului în formă de cerc.
Dacă eu acum te ating pe tine, tu simţi; şi la rândul tău atingi lenjeria patului tău şi ai o stare de mulţumire, iar camera se înzestrează cu acea stare şi energia respectivă se răspândeşte în jur şi astfel se “atinge” şi altceva, se poate chiar să “atingă” altă fiinţă umană ce se simţea singură şi primeşte din neant o îmbrăţişare de care avea nevoie... Totul e legat, totul are legatură, şi mai ales gândul meu ce se trasformă în realitate âand se întâlneşte cu gândul tău (chiar dacă tu dormi) şi formează un singur gând ce la rândul lui dă naştere altui gând şi tot aşa...
O să mă opresc. Vreau să văd soarele cum răsare pe cerul încă acoperit de nori.
Pe curând!

7 iulie 2010

Căldură mare... şi totuşi răcoare



O zi călduroasă... poate prea călduroasă pentru luna asta. Zilele trecute a plouat în fiecare zi, dar de ieri a început să fie din nou fierbinte. Nu ştiu dacă e chiar foarte bine să fie o atmosferă atât de încinsă având în vedere că este şi criză financiară. După ce că oamenii oricum sunt “încişi” din lipsa banilor, acum şi natura ajută la “înfierbânţeală”. Sau poate nu. Poate din contră: soarele vrea să ardă tot ce e mai rău din noi - să ne facă să fim din ce în ce mai domoli la ceea ce se petrece în exterior.
Căldura asta mă duce cu gândul la umbra copacilor, la vântul ce bate pe faleza mării sau văntul ce şuieră pe vârful unui munte... Şi, uite aşa, în toată căldura asta îmi imaginez că de fapt îmi e răcoare. Şi imaginîndu-mi asta, parcă, mi-a mai trecut şi durerea de cap.

4 iulie 2010

Din nou în nou şi de fapt vechi



Nici nu ştiu cum să încep a scrie. Este o harababură totală în mintea mea acum. O muţtime de gânduri şi parcă nu se mai termină. Încerc să le opresc concentrându-mă să scriu acum.
Azi a fost o zi ciudată. Ciudată, în sensul, că toate s-au legat cum nu se poate mai bine să ajung din nou la concluzia: locul meu, treaba mea, misiunea mea, nu sunt asemănătoare cu ceilalţo oameni din jurul meu. Mereu am zis că poate eu greşesc, că poate unii au dreptate când îmi zic că parcă-s căzută din cer... dar nu: nu greşesc! Locul meu, treaba mea, misiunea mea sunt doar diferite faţă de al celor pe care-i cunosc şi mă cunosc. Adevărat că semăn foarte mult cu toţi cei care se numesc fiinţe umane, dar parcă funcţionez altfel. Simt energie, simt lumea şi mediul înconjurător, încă de când eram mică, sub o formă pe care cuvintele nu mă pot ajuta să o descriu. Şi, de fapt, nu sunt altfel, asta ştiu clar, dar am renunţat să mai conving şi pe alţii că se poate trăi în armonie cu iubire necondiţionată. Am renunţat să cred că toţi ne dăm seama ce buni suntem în adevăratul sens al existenţei noastre telurice.
Lacrimi se preling din ochiul drept...
Îmi doresc să ajung mai repede ACASĂ!!!

2 iulie 2010

Deciziile sunt importante când vrei să o rupi cu trecutul, alegerile sunt esenţiale când vrei să îţi creezi viitorul.



Înainte de a începe să scriu ceea ce o să urmeze mai jos,  tocmai ce am primit pe messenger acest mesaj: ,,Ceea ce este, este prin har. Ceea ce vine din Lumină, binecuvântează pe cel ce primeşte darul Binecuvântării ...
Nimic nu este cu neputinţă, totul este să doreşti a împlini ceva prin Lumină şi
Adevăr. Fii Adevăr şi Lumină vei răspândi prin ceea ce eşti !'' Francisc Maitrey

Deloc întâmplător acest mesaj, deoarece chiar despre lumină vroiam să vorbesc. :)

De ceva timp am început să fiu mai atentă la mine, la ceea ce se petrece în jurul meu. Am descoperit lucruri ce poate, doar acum, era timpul să le descopăr.

Am descoperit că ceea ce îmi doream să aflu cu ardoare despre o persoană se întâmplă să aflu, tocmai, când mă aştept mai puţin.

Am descoperit că iubirea nu are limită de vârstă. E important doar să nu îţi laşi mintea să gândească prea mult în normele în care cred cei care te-au educat. Despre iubire pot scrie destul de mult, dar nu e încă momentul.

Am descoperit că prietenii sunt doar oglinzi clare a ceea ce gândeşti, a ceea ce înfăptuieşti. Sunt oglinziile în care dacă te uiţi ai foarte multe de învăţat despre tine. Le mulţumesc cu această ocazie tuturor prietenilor mei că îmi sunt prieteni!

Am descoperit că tot ceea ce întâlnesc în "drumul meu" (fie el şi până la piaţă) nu e deloc întâmplător. Am să dezvolt un pic despre această descoperire: eram pe o bancă în centrul oraşului în care locuiesc acum... tocmai îmi terminasem ţigara şi îi povesteam unei prietene ce documetar interesant am vizionat. Şi în timp ce vorbeam îşi face apariţia un cerşător care mă întreabă dacă am un ban. Îi spun că nu am, dar îi pot da o ţigară. Îmi zice că nu vrea şi pleacă la urmatoarea persoană cerând un ban. Este din nou refuzat. Se întoarce la noi şi pune aceeaşi întrebare ca şi prima dată. Îi relatez că ne-a mai întrebat mai devreme acelaşi lucru. Se uită la mine, sau mai bine zis mă fixează bine cu ochii săi în ochii mei, eu chiar simţînd o vibraţie în inimă şi stomac, şi îmi spune: "Îmi dai o ţigară?" ... Am fost surprinsă. Pentru un moment am simţit că timpul a stat pe loc. Îi întind pachetul, îi ofer şi bricheta. În sinea mea îmi zic: "sigur acest om o să îmi spună ceva interesant." Ceea ce desigur s-a întâmplat. :) Îmi mulţumeste în maghiară şi eu îi răspund tot în maghiară, dar cu "bună ziua". :) Omul este surprins şi mă întreabă de unde sunt şi de câţi ani sunt aici. Îi răspund: "sunt de 20 de ani în locurile astea." - surprinzător şi pentru mine..., dar mai ales pentru el- deoarece eu arăt mult mai tânără decât am vârsta trecută în cartea de identitate. :)
Şi începem să vorbim de locurile acestea sau mai bine zis de oamenii ce locuiesc în această zonă a ţării. Şi el îmi spune: "nu e de stat aici!" Zâmbesc şi acum, ca şi atunci. Ştiam şi stiu că nu e de stat pe aici, cu toate că, eu încă, insist să rămân prin zona aceasta. Omul, cerşătorul, călătorul... îmi spune că el este pe aici doar ca să înveţe a vorbi bine româneşte (e zona unde se vorbeşte româneşte fără accent, româna literară). Mi-a plăcut ideea. Ideea de a călători pentru a învăţa. Am vorbit cu el şi despre istorie, despre viaţa de zi cu zi, despre viaţă în general concluzionând cu urări de sănătate.
Un om ce l-am întâlnit şi m-a ajutat să îmi întăresc ideea că nu contează ce pari, ci doar ceea ce eşti cu adevărat: o fiinţă care s-a născut pentru a învăţa.
Şi să comtinui cu ce am mai descoperit. :)

Am descoperit că dacă vrei cu adevărat ceva: obţii, dar mare grijă la ce preţ plăteşti. Nimic nu e gratis! Oferi şi primeşti şi invers.

Am descoperit că muzica face minuni, mai ales când o asculţi cântată din suflet şi o simţi în suflet.

Am descoperit că atunci când simţi să faci ceva: fă!!! Există riscul să pară la început o tâmpenie, dar în timp se dovedeşte a fi exact ceea ce era nevoie.

Am descoperit că a abuza de: alcool, ţigări, medicamente, ceilalţi... de fapt abuzezi de tine. Uiţi că eşti important pentru tine şi pentru ceilalţi. Îţi pierzi controlul pe drumul tău. Drum ce cu siguranţă are nevoie de claritate, nu de minciuni forţate.

Am descoperit că cei mici, mă refer la copii, sunt în afara "mizeriei gândurilor distructive". O să povestesc o întâmplare: eram în autobuz. Vin controlorii. O doamna impreuna cu fiul său (nu cred să fi avut mai mult de 6 ani) sunt "prinşi" fără bilet. Mama începe să se lamenteze, să emită tot felul de teorii mincinoase că doar - doar o scăpa de amendă. Controlorul îşi face meseria Doamna nu înţelege. Copilul priveşte tot acest spectacol până când spune: "Controlorii aştia... sunt.. sunt prea nervoşi!" Controlorul îl mai întreabă o dată pe copil ce a zis. :) Copilul repetă. Controlorul cere şoferului să oprească autobuzul şi să deschidă uşa. Mama şi copilul coboară din autobuz. Tăcere şi în acelaşi timp parcă se auzeau aplauze de la toţi cei care au asistat la această scenă. Da! Copiii sunt realişti într-o lume irealistă. Copiii au armonie, cum noi toţi avem , doar că mai uităm. :P

Am descoperit mult mai multe, dar cum mie nu îmi place să scriu prea mult am să mă opresc până data viitoare.

Şi  să nu mă opresc ca ţiganul la mal (nu am nimic cu ţiganii, chiar mi-aş dori să traiesc o perioadă pritre ei pentru a le învăţa tradiţiile) am să închei cu:

AM DESCOPERIT CĂ EU ŞI CU MINE PUTEM FII CU TINE!!!

Namaste! :X