27 februarie 2012

A fost odată, cândva...

A fost odată, cândva, pe cuvânt dacă mai ştiu când, dar sigur a fost că altfel nu m-aş apuca să povestesc... A fost atunci ca şi cum ar fi şi acum!
Tot am spus că a fost, dar nu am specificat ce a fost şi de ce a fost şi cum a fost, deci a fost cândva, undeva într-un oraş din Europa, într-un colţ de stradă o babă care cerea de pomană. Peste drum de femeia încărunţită de poveştile ei de viaţă era un magazin alimentar din care ieşeau şi intrau oameni de la mare la mic. Maşini forfotau în stradă. Avioane zburdau pe cer. Păsări nu prea se vedeau, doar două vrăbii ce mâncau firmituri de pâine din mâna întinsă a bătrânei.
Semaforul se face roşu. Maşinile aşteaptă, oamenii trec. Semaforul se face verde. Maşinile se mişcă care încotro, oamenii aşteaptă. Bătrâna tot la colţ de stradă cerând pomană.
Trec clipe, trec ore, aceeaşi imagine în acest colţ de stradă. Nimic schimbat. Forfotă. Şi: buuuf!!! Magazinul sare în aer cu toţi oamenii de la mic la mare din el. Semaforul nu mai este nici verde, nici roşu, este pe intermitent. Maşinile s-au oprit. Bătrâna a înţepenit. Oare a murit?

Vioara şi lacrima

Era iarnă. Să fi fost noiembrie sau octombrie. Frig, foarte frig. Venisem din oraş şi am trecut pe la un magazin dintr-o staţie de autobuz. În faţa magazinului era un bărbat între două vârste, îmbrăcat sumar având o vioară. Cânta. Intru în magazin să îmi cumpar ţigări şi hârtie igenică.
Auzeam vioara din magazin, doar vioara până când omul a început să cânte şi cu vocea, dar să cânte încât să mi se facă pielea de găină. Mă întorc să mă uit spre el din magazin .. privindu-l prin geam. Vedeam un om îngheţat care cânta la o vioară care mă făcea aproape să plâng.
Întreb vânzătoarea: omul asta stă de mult timp aici?
Vânzătoarea: Da.
Ok, zic eu. Întreb dacă omul a cumpărat ceva până acum
Vânzătoarea: Da, de unde? Cine să -i dea bani pe vremea asta? E nebun! Cântă şi el pe vremea asta?!
... S-a făcut linişte în mine. Am amuţit.
Îi spun: daţi-mi ce aveţi de mâncare! Conserve, ceva, pită.. Nu aveam prea mulţi bani la mine şi iau 2 conserve, o pită şi 2-3 eugenii.
Ies. El se opreşte şi mă priveşte, de parcă ştia că am ceva pentru el.
Mă aşez pe vine şi îi întind punga. Mai aveam 7 lei in buzunar.
Pun 2 lei în căciula şi îi spun: vreau să îmi cântaţi orice, dar orice din SUFLET!
Se uită la mine cu ochi înlăcrimaţi de frig şi începe, măi, dar începe. Era frig. Pielea mi se face din nou de găină, nu de la frig. Ţin să precizez că am observat, fiind în faţa lui, că vioara sa avea doar 3 coarde, că mâinile lui erau degerate, că faţa îi era zbârcită şi că ochii erau albaştri. Acea nuanţă de albastru marin.
Termină melodia şi îl intreb dacă îi este frig şi îmi zice: “nu, nu am de ce, muzica mă încălzeşte, chiar dacă afară crapă pietrele.” Îi mai pun 2 lei şi îi zic că mai vreau o melodie. Omul cu vioara începe să plângă. Privindu-l, inima mi se inmoaie şi lacrimi calde le simt pe obraji. Frig. Amândoi lăcrimam. Îmi zice:"ştii ce îţi voi cânta e foarte important." şi îmi spune că acest cântec pe care îl va interpreta e pentru cineva pe care a iubit-o mult
“Fotoliul din odaie” a Mirabelei Dauer. Şi el mi se prezintă ca fiind Jhonny, iubitul ei din tinereţe. Nu ştiam dacă spune adevărul şi nici nu îmi păsa a cui iubit a fost, dar în mod clar m-a încântat cu melodia cântată cu atâta patos printre lacrimi.
În timpul ăsta se apropie de noi o femeie care îi zice: “te rog, unchiule, nu cânta asta , că îţi face rău!”
El a început să cânte şi mai cu suflet
Termină. Se ridică de pe bordura de asfalt şi îmi zice: "Mă scuzaţi puţin, să nu plecaţi! Revin."
Rămân cu femeia ce se uita lung la mine, până când mă ia brusc în brate şi pe care o aud la ureche spunându-mi: “mulţumesc, domniţă!”
Omul revine. Eram emoţionată de tot ce se întâmpla. Scot ultimii 3 lei din buzunar şi îi pun în căciula. Le urez toate cele bune şi dau să plec.
Omul se uită lung la mine  (prin mine) şi nu îmi zicea nimic, aveam impresia că se uită direct în sufletul meu. Face un pas spre mine şi îmi ia mâna şi mi-o sărută. Ridică privirea şi îmi spune: “Eşti un înger, domniţă! Un înger printre oameni! Sunt sigur că o să ne mai vedem!"
Am înroşit instant.
Îmi spune satul de unde e şi să-l vizitez odată, să întreb de el şi sigur o să fiu primită cu dragoste şi cu berbecul la proţap.
Am plecat.
Nu am să uit niciodată întâmplarea asta! - ca multe altele.

16 februarie 2012

ochi în suflet

Mă uit prea mult în jur şi clipesc des
Nu e realitatea pe care o doresc!
... prea mult teatru
.... prea multă falsitate
Unde e autenticitatea fiinţei umane?
Unde e spiritul liber?
Unde e liberatatea de a spune da când e da şi nu când e nu?
Suntem cu toţii nişte visători!
... şi ne pierdem printre paşi mărunţi pe gheaţă
... când alunecăm, de fapt, e o dorinţă a naturii să ne lovim atât de tare încât să ne doară.
Să ne trezim!

8 februarie 2012

Dincolo de dincolo....


De câte ori îmi aduc aminte de tine îmi vine să plâng...
Am petrecut clipe minunate împreună...
Primul sărut sub valurile mării...
Scoica...

Îmi ard lacrimi pe obraji
Sufleţica se găndeşte la un înger ce a zburat cu tot cu promisiuni...

A fost o altă viaţă în această viaţă!