19 aprilie 2012

Mişcarea frunzelor - freamătul gândurilor

Petale de flori cad din copacul fiinţei mele
Frunzele dansează pe un ritm agitat
Picături mari se scutură din nori
Oamenii păşesc grăbiţi în jurul meu
Aş vrea să urlu, dar gâtul îmi e înţepenit
Aş lovi în ceva ca să descătuşesc furia din înlăuntrul meu
Dar ca mulţi alţii dintre noi adopt comportamentul unui mut

De cate ori nu vi s-a întâmplat să lăsaţi tăcerea să înăbuşe dorinţa de a comunica cele dorite?
Suntem dependenţi de ceilalţi din jurul nostru?
Poate că suntem, dacă permitem asta.
Şi asta numai pentru că soarele ne intră în ochi şi nu mai vedem ce sălăşuieşte în noi.
Suntem capabili de tot ceea ce ne dorim pentru noi, atunci când ştim cu adevărat ceea ce ne dorim.
Observ tot mai des oameni în jurul meu care mişcă din umeri când îi întrebi ce îşi doresc cu ardoare pentru ei. E trist. Îmi vine să plâng când văd oameni care suferă şi nu vor sub nici o formă să iasă din vârtejul gândurilor negative. Poate cum e aspirina, aşa ar trebui inventată o pastilă a fericirii. Dar, de fapt, ca orice medicament în primă fază e efectul de placebo, asta în cazul în care omul mai e cât de cât conştient. Altfel, în caz că deja e căzut în prăpastia minţii, atunci e musai nevoie de un şoc. Stau deoparte şi privesc ca un observator atent şi detaşat cum oamenii îşi revin singuri.
Singurul cu adevărat antidot al suferinţei este dorinţa de a călători în viaţă. Cu cât călătorim mai mult cu atât ne dăm seama că nimic nu se rezolva stând pe loc.
Dedic aceaste rânduri celor care ştiu că a ieşi din turmă e un act de curaj şi este un pas făcut spre desăvârşirea fiinţei.

10 aprilie 2012

Aripi de îngeri

Peste mine se lasă tăcerea. Ochii privesc undeva în depărtare fără să clipească prea des. Corpul a înţepenit în fotoliul de la geam. Trec minute, zeci de minute până când aud puternic mieunatul pisicii. Mă trezesc, din nou, de unde am plecat cu mintea şi las pisica să mi se urce în braţe. Încep să resimt durerea dezarmorţirii corpului. Mă gândesc că a fost bine să mai ies din realitatea asta, să mă deconectez puţin de "aparatele" funcţionării pe Pământ.
Fiecare dintre noi luăm pauze de genul atunci când ne pică pur şi simplu privirea în gol. E ca şi cum cureţi mintea de gânduri nefolositoare care îţi pot scurtcircuita întreg tabloul existenţial.
Telefonul se aude în camera alăturată sunând. Nu vreau să aud pe nimeni acum, indiferent cât de grav e nevoie de mine. E una din perioadele în care vreau să mă trezesc la viaţă odată cu natura. Şi acum de-abia ce mi-au dat mugurii.
Insistenţa soneriei telefonului mă face totuşi să mă ridic... Pisica miaună în semn de protest pentru că tocmai se aşezase confortabil. Da, şi eu aş mai fi stat.
Pe ecranul telefonului văd număr necunoscut. Hm. Nici nu îmi vine să răspund. Nu îmi mai plac surprizele, fie neplăcute sau plăcute. Răspund. O voce masculină gravă mă întreabă dacă sunt Sabina Laiber. Evident răspund că: "da". Şi apoi nu se mai aude nimic. Mi-a închis. Mă uit la telefon mirată şi mă întreb ce a fost asta. Mă gândesc că cineva vroia să se asigure că eu folosesc acest număr de telefon. S-a lămurit.
Mă întorc în camera de zi şi îmi aprind o ţigară, ultima pe ziua asta. Încerc de câteva zile să mă las de obiceiul ăsta. Sper să-l înlocuiesc cu altul mai util şi mai puţin costisitor. Pisica zdup în braţele mele. Zâmbesc şi mă gândesc că e bine uneori să fii mâţă. Eşti mângâiată, eşti hrănită etc. , în concluzie nu prea ai griji. Dar ce, eu am griji? Deloc. Doar atunci când mă plictisesc. Am un umor ciudat în ziua asta.
Telefonul, iar, a început să cânte. Nu mă mai ridic, ascult doar melodia lui. Presupun că e tot număr necunoscut, persoană străină de mine la capătul celălalt al firului. Prefer să termin liniştită ţigara şi apoi să mă apuc să lucrez la clepsidră.
Cât de bine e să stau liniştită! Pisica asta mă inspiră să trag un pui de somn. Ceea ce şi fac. Vizitez un pic şi lumea visului.
Şi uite aşa se mai scurge nisip din clepsidra timpului existenţei mele în această după-amiază de aprilie.