27 septembrie 2013

Atingerea sufletului



Se spune ca a fost odata demult intr-un tinut uitat de timp un sat in care traiau doar oameni ce puteau doar sa auda. Pentru ca oamenii sa supravietuiasca se bazau foarte mult pe simturile celalalte, in afara de simtul vazului. Le era usor pentru ca nu stia nimeni cum e sa vezi. Toti se nascusera orbi de generatii intregi. Si cum nimeni nu a vazut nimic, viata lor se desfasura in mod natural si instinctiv. Intodeauna faceau ceea ce simt. Fiecare era invatat de mic sa isi asculte sufletul. Sa faca fiecare ce vrea cand simte sa o faca. Imbratisarile erau foarte importante in cadrul familiilor. De mici oamenii erau invatati sa fie atenti si la cel mai mic zgomot, astfel conexiunea cu natura era foarte puternica. Foarte interesant ca nimeni nu ducea lipsa de nimic, pentru ca fiecare avea grija ca celalalt sa zambeasca si il simteau pe celalalt fericit cand degaja miros de flori. Legaturile dintre oamenii surzi se realizau adesea printr-o energie ce un vazator nu are niciodata cum sa inteleaga. 
Uneori este bine sa fii si orb pentru ca numai asa nu mai dai atata importanta celor vazute care de cele mai multe ori tin de iluzie. 
Ma duc de multe ori cu gandul la acel tinut unde traiau oamenii surzi si ma gandesc cat pret pun ei pe ceea ce simt fara sa se gandeasca ca sunt vazuti de cineva, pur si simplu erau autentici si au facut fata nevazutului prin simtire.

5 septembrie 2013

Nu ai bani? Bun venit in club!


Ti s-a intamplat vreodata sa te asezi pe o banca si sa privesti oamenii din jur?
Te-ai lasat vreodata purtat/a de gandurile ce iti vin? Se tot promoveaza ideea sa maturam gandurile si sa ne concentram pe non-idee, cica pentru a ne descoperi pe noi insine. Oare cum te poti descoperi daca nu iti dai voie sa traiesti? E ok sa pici un examen, e ok sa iti dai seama ca o vorba negandita a jignit pe cineva, e ok sa greseti inmultirea, e ok sa faci rau cand puteai sa faci bine, etc. Este bine cu rau, tocmai pentru a realiza ca este loc de a face data viitoare perfect pentru tine ceea ce se muleaza nemaipomenit evolutiei tale sociale si spirituale.
Ne agitam atat ca lucruile ne merg prost si e logic sa mearga tot asa daca nu intelegem ca suntem fiinte ale naturii, iar dupa zi vine noapte, ca o floare sa creasca trebuie udata, ca o pasare sa zboare trebuie sa treaca timp pentru a simti aerul batut de aripi... Ne impotmolim in ganduri si se intampla de foarte multe ori chiar sa ne blocam pe o idee fixa ( " nu o sa mearga asta", "pe mine nimeni nu ma intelege", "copilul meu este bolnav", "daca nu am bani miros a prost", "nu se castiga bani cinstit in ziua de azi", "de vina pentru tot ceea ce mi se intampla este sistemul", etc.).
Nu spun ca nu am trecut si eu prin tot ceea ce am spus mai sus, ba inca uneori mai trec. Ce ma face sa ma ridic? Dorinta de a continua! Vreau sa merg mai departe si sa vad ce se intampla! Cred in destin si pana acum soarta cu mine a fost darnica prin a-mi darui intamplari deloc intamplatoare.
Ma bucur ca traiesc, ma minunez de spectacolul stelelor de pe cer, ma joc cu sufletul meu si il las sa se manifeste cu ceea ce are la indemana, sunt un om printre oameni, dar imi traiesc cu mine ceea mai mare parte din timp si asta e chiar o binecuvantare sa ma regasesc in fiecare dimineata si sa imi zambesc in oglinda cand imi spal chipul. :)
Nu uita sa zambesti si sa speri la ceva mai bun. Lasa-te in voia suflului interior si inspira-te din natura! Doar sa fii atent/a la ochii tai ce urmaresc aceste litere ce se deruleaza cursiv creeand un sens pentru tine. Fii fericit/a ca ai aparut acum. Este momentul tau! Sa  fii ceea ce stii deja ca esti: un corp ce calatoreste in acest univers!!! Succes! Am incredere in fiecare om pe care-l intalnesc pentru ca stiu ca mi-a fost dat sa-l cunosc! Invat in fiecare zi cate ceva si nu am decat sa MULTUMESC!

2 septembrie 2013

Copiii din viata mea

Copiii sunt cei care vad dincolo de aparente si sunt sinceri cu noi si asta numai pentru ca nu stiu ce e aia minciuna... De aia uneori ne este asa dor de copilarie...de vremea cand eram autentici.





Pe acesti copii ii stiu inca de cand loveau in burta mamelor lor. I-am vazut de mici pana cand au ajuns acum sa imi scrie. :)
E emotionant sa primesc micile lor cadouri si sa le vad zambetul larg cand ma privesc. 
Intotdeauna am stiut ca cel mai bine ma pot intelege cu cei mici pentru ca sunt inca neatinsi de importanta ce si-o da adultul in general. Cu cat inaintam in varsta uitam sa pretuim gesturile mici. Ne ia valul si avem impresia ca daca rezistam oceanului de stres suntem cool. Fleosc! 
Uneori ii privesc pe copii si pe parintii lor, observ cum fiecare copil imprumuta pe zi ce trece din compotamentul parintilor. Este normal sa preluam ceea ce vedem in jur. Ascult stiri legate de examene esuate ale elevilor si nu ma mira deloc ca doar e un cerc vicios. Degeaba invata copiii la scoala un anumit comportament, daca acasa gasesc alt comportament. Cu cine petreci mai mult timp cu acela te vei asemana usor-usor.
Poate ca tot ceea ce se intampla in lumea asta are o logica. Fiecare ne nastem cu o menire, dar in acelasi timp avem un destin comun: perpetuarea speciei. Evoluam, involuam si ne transformam si tot asa.
Ma bucur ca in viata de pana acum am intalnit copii si imi pare atat de rau cand copiii devin copii fidele ale altor copii mari. Cand ne maturizam? In alta viata? Nu exista decat viata asta acum si aici!
Ce poti sa faci pentru tine? Sa inveti in fiecare zi ceva nou si sa te bucuri ca si maine ai timp sa explorezi alt necunoscut.
Succes!