29 decembrie 2017

- Scrisoare pentru "diriga" din liceu -



Doamna dirigintă,
vă mulţumesc din suflet că aţi apărut în viaţa mea! Poate nici nu vă daţi seama cât de importantă aţi fost şi sunteti pentru mine.... Vă datorez viaţa mea şi nu pentru ceea ce sunt acum, ci pentru multe momente în care am simţit că am renăscut din cenuşă.... Îmi aduc aminte de prima zi de liceu când am aflat că sunteţi diriginta mea am simţit bucurie maximă.
De ce?
Eraţi de-a mea: ARDELEANCĂ!!!
Nu a durat mult timp să vă ia să va daţi seama că în mine zăcea "ceva"... şi aţi vorbit cu domnul Oprea (directorul liceului teoretic "Ion Barbu" - Piteşti- în perioada aceea 1996) să mă asculte cum recit. Şi dumneavoastră, DOAMNA DIRIGINTĂ, CHIRCA ANA, mi-aţi "vândut" un pont şi m-aţi pus să învăţ "Adolescenţi pe mare" de Nichita Stănescu şi să o spun cum ştiu eu mai bine domnului director care îl adora pe Nichita. Evident că nu v-am dezamăgit şi am recitat cum am putut eu mai bine poezia şi aşa am ajuns să fiu prezentă aici: 

DOAMNA DIRIGINTĂ, nici nu mai ştiu dacă ştiaţi că visul meu de copil a fost să fiu actriţă, iar dumneavoastră mi-aţi facilitat ocazia de a urca pentru prima dată pe scena unui teatru la vârsta de numai 14 ani. MULŢUMESC!
DOAMNA DIRIGINTĂ, nu o să uit niciodată când în clasa a X-a aţi observat că nu sunt ok şi aţi insistat să aflaţi ce am... Aţi insistat atât de frumos şi cald şi aţi aflat că aveam probleme mari acasă, că eram încă cu traume după evenimentele nefaste din decembrie 1989 când tatăl meu, Florin Dobre, a fost închis pe nedrept ca fiind considerat un terorist... că mama era singura care aducea bani mai mulţi în casă, că mai aveam doi fraţi mai mari cu, care locuiam într-un apartament cu 2 camere, că eu dormeam pe o canapea în bucătărie, că eu nu aveam un birou, ci cărţile îmi stăteau pe un scaun la marginea capului, că eu doream să mor... Şi, Doamne, cât aţi insistat să mă gândesc la altceva... să mă gândesc la Dumnezeu... dar eu eram încăpăţânată şi îndurerată şi vă spuneam că Dumnezeu nu există şi că e nedrept ca toată familia mea să sufere pentru o nedreptate... şi ca măcar eu să nu mai fiu şi alor mei să le fie mai uşor... plâng şi acum, DOAMNA DIRIGINTĂ, ca şi atunci.... atunci când aţi luat Biblia şi mi-aţi citit şi am rostit "Tatăl nostru" şi "Înger, îngeraşul meu" împreună, mai mult dumneavoastră, că eu eram dominată de durere şi neînţelegeri... Toate eforturile dumneavoastră le-am apreciat atunci, dar eu tot m-am dus acasă şi am luat un pumn de pastile... dar am stat doar o noapte în spital îngrozindu-mi părinţii, pentru că, da, eram o copilă care nu făcea probleme... Îmi aduc aminte că a doua zi când am ieşit din spital am insistat să vin la ore şi v-am spus că am început să cred că există Dumnezeu.... ştiu că v-aţi bucurat că sunt ok, dar mi-aţi ţinut morala bine meritată, ci anume: că dacă muream v-aţi fi simţit vinovată că nu aţi făcut mai mult.
DOAMNA DIRIGINTĂ, nu am ajuns actriţă... dar am ajuns filosof cu diplomă!
Ciudat... dumneavoastră sunteţi tot filosof, doar că cel mai important este că aţi fost şi sunteţi un PROFESOR DE FRUMOS, DE METAFIZICĂ!!!
Vă recunosc, DOAMNA DIRIGINTĂ, că şi anul acesta .. fix acum o lună m-am gândit serios, din nou, să mă omor... da... ştiu ... ciudat... acum o lună v-aţi îmbolnăvit şi dumneavoastră... ciudat... Dar oare e ceva ciudat în viaţa asta???
Nuuuuuuuu!
Nimic nu e întâmplător!
Şi, ştiţi ce, DOAMNA DIRIGINTĂ, la anul o să fiu şi eu profesor de filosofie!!! 
Aşa că, vă rog, să trăiţi cât mai mult şi să mă învăţaţi ce e aia logică, economie, psihologie şi filosofie!!!
Sunteţi un OM MINUNAT, UN SUFLET CALD ŞI O FIINŢĂ PLINĂ DE LUMINĂ!, să nu uitaţi asta nici măcar o clipă!!!
Vă iubesc mult şi necondiţionat!
Mariana Sabina Dobre alias acum Sabina Laiber

23 decembrie 2017

Te rog auzi ceea ce nu-ţi spun, Ajun!!!

Prietenia este foarte importantă pentru mine!
Prietenii mi-au fost alături atunci când mă aşteptam mai puţin.
Prieten îţi poate fi şi un copac, şi o piatră, şi o pisică, şi un cal, dar cel mai bun prieten al omului a fost şi va rămâne mereu câinele!!!
Ajun, căţeaua mea găsită la o răspântie de uliţe în satul bunicului patern, ascultă până când adoarme cum Maria S. D. îi citeşte în spaniolă poezia "Te rog auzi ceea ce nu-ţi spun" de Charles C. Finn

 

Gânduri personale puternice într-o zi pe care nu o voi uita... 22 decembrie...

Fac parte din generaţia care a prins marea lovitură de stat numită "Revoluţia din 1989" din România... Eram o copilă de numai 8 ani surprinsă de nişte evenimente ce se petreceau atât în oraş (Sibiu), cât şi în familia mea... ani de zile a trebuit să ascund (şi acum o mai fac)... că sunt copilul unui fost ofiţer de contrainformaţiii militare... tata, care în timpul evenimentelor din 1989 a fost închis şi care a fost eliberat după circa 5 luni jumătate, având cazier pătat mulţi ani... La 8 ani îmi vizitam tatăl în puşcărie la Aiud... A fost de vis... sunt sarcastică...
A trebuit să ne mutăm oarecum forţat in judeţul Argeş în 1990 în oraşul Piteşti. A fost greu pentru că purtam stigmatul de a fi copila unui "terorist" (aşa era perceput tata în perioada aia)... Dar anii au trecut şi familia mea cu răbdare şi corectitudine a trecut peste intemperiile vremii de atunci şi fiecare membru a familiei mele de bază s-a descurcat cum a putut pentru a duce un trai mai bun şi mai armonios.
Eu am fost mai atipică şi asta poate pentru că am fost mai răsfăţată de soartă... şi cu toate că mereu a părut că făceam tâmpenii am căzut mereu în picioare. 
Poate sunt unii oameni care cred că am bani că mă plimb atât...Nu am avut şi nici nu o să am.
Nu au fost şi nici nu vor fi banii un scop în viaţă pentru mine. Am avut parte de mila, dăruirea altora şi mai ales de înţelepciunea majorităţii persoanele întâlnite. Mai bine să mă mulţumesc cu puţin, decât să comenteze cineva... Pentru mine e important să fiu curată şi hrănită cât de cât. Şi, da, soarele mi-a fost mereu un bun prieten... animalele şi ele, chiar şi "animalele" de oameni mi-au devenit prieteni într-un final când au realizat că nu sunt aşa "jigodie" precum par la început. .. În fine...
Să avem sărbători fericite şi să avem în continuare credinţă în armonia universală!!!


18 decembrie 2017

Nihil sine Deo!!!

Bună dimineaţa, luni, tu! 
Nu ştiu cum staţi dumneavoastră cu istoria, dar de curând am participat la unul din cele mai importante momente istorice: ultima dată când regele Mihai a ajuns în gara cfr (cu trenul regal) a Curţii de Argeş şi a fost aşteptat, apoi urmat pe ultimul drum spre mănăstirea lui Manole de către familie, prieteni şi o mică/mare parte de oameni mici şi mari care l-au iubit, apreciat şi regretat...
Am simţit tristeţe în jur şi dorinţa acerbă a oamenilor de schimbare....
Filmarea nu este dintre cele mai reuşite, îmi cer scuze că am avut câteva scăpări verbale, dar faptul e consumat. Vreau ca acest blog/pagină să devină un "jurnal de călătorie" în care să descopăr diverse... situaţii, oameni deosebiţi, evenimente de interes naţional... Îmi doresc cunoaştere şi înţelere a unor aspecte ce mă pot defini ca om frumos care a trăit pe acest pământ
În fine... Mai jos aveţi două mini filmări, una din ele fiind comentată de mine pe fundal despre ceea ce s-a petrecut în data de 16 decembrie 2017 în oraşul regal Curtea de Argeş.
Poate vă întrebaţi cum de am ajuns atât de aproape de cortegiul funerar şi să filmez... mereu am ştiut să evit mulţimea strecurându-mă prin locuri mai puţin accesibile... nu îmi place în turmă...



Nihil sine Deo!!!
Mai jos poze din Curtea de Argeş:










Am ajuns cu câteva ore înainte de  evenimentul istoric în Curtea de Arges... Ploua... Se simţea o tristeţe apăsătoare... Oamenii abia începeau să se strângă la catedral[ ]n jurul orei 16:00.... Eu  am plecat în jurul orei 18:40 din Curtea de Argeş. Nu îmi place mulţimea... Nu în cazul acesta. Ultimul rege al României ne veghează... Să fie într-un ceas bun această tristeţe apăsătoare si să ne trezim ... Să ascultăm imnul ţării: "Deșteaptă-te române!"

15 decembrie 2017

... rânduri despre gândurile acestei dimineţi...


Mă gândeam mai devreme... , că eu gândesc mult.... nu neapărat la ce trebuie...  Aşa... mă gândeam la ziua de ieri... care mă ajută să fiu ceea ce sunt azi... ieri în timp ce beam cu poftă din paharul de vorbe cu Sorin la cofetărie... îi spun că eu am dubii legate că ar exista iubire adevărată între doi oameni... că nu am întâlnit până acum un cuplu care să se iubească reciproc până la sfârşit...profu', mă asculta atent şi îmi spune: "dacă nu ai întâlnit tu până acum, asta nu înseamnă că nu există!". Poc, mi-au făcut creierii (creierul mic şi creierul mare) în tărtăcuţă!  Am realizat pe loc că eu nu am dreptate şi el da. Am conştientizat că e real că nu cunosc eu atâta lume cât să dau sentinţa definitivă că: iubirea nu există pe pământ. Şi vorba lui: "dacă un singur cuplu există sau a existat între care dăinuie iubirea absolută, atunci raţionamentul meu este nul." Păi, da! Aşa e! (uite Sorin că am cedat şi eu o dată  )
Iubirea necondiţionată am crezut mereu că există între părinţi şi copii, dar aia e altfel de iubire, nu la cea care mă gândeam eu. Deci este clar că TOT ce AM nevoie este IUBIRE!!!

14 decembrie 2017

Sunt norocoasă!!!

Bună seara! Bine la mine e "Bună dimineaţa!"  Tocmai ce am ajuns acasă după o zi minunată petrecută in Câmpulung Muscel. Deci... am plecat de acasă cu mama să facă cumpărături, tata deja fiind la Kaufland în Câmpulung Muscel aşteptându-ne, că de' noi cucoanele ne-am mişcat mai greu.  În maxi - taxi îi scriu profesorului meu de istorie din liceu Sorin Barboi dacă vrea să ne vedem în jurul orei 13:00. A zis: "desigur". Zis şi făcut! Ne-am văzut la un pahar de vorbă la cofetăria "Un băiat şi o fată"... Stând de vorbă după aproape 20 de ani de când nu ne-am mai văzut...la un moment dat scot eu din buzunar un breloc oarecum tradiţional făcut hand-made şi il ofer domnului profesor de la Moş Niicolae.  Surprins... alt personagiu mare care nu ştie să primească cadouri  ... profu' îşi ia telefonul şi sună pe un anume domn Nica şi îl întreabă dacă e la vilă. Se stabileşte ora 16:30 întalnirea la vilă. Mă şi gândeam ce are profu' de mă invită pe mine la o vilă... Îmi spune că e vorba despre Vila Goleşti... pauză în capul meu.. nici nu ştiam de vila asta... În fine... detalii legate de "vasta mea cunoaştere" ... Ajungem după o plimbare (cu indicaţii istorice şi arhitecturale) pe străzile din Câmpulung Muscel la Vila Goleşti mai devreme, că întâmplarea a făcut să ne întâlnim cu ghidul ghiduş Nica pe drum când ne uitam la fosta casă a pionierilor... 
De cum am intrat pe poartă am simţit energia bună a locului... Domnul Nica m-a cucerit din prima cu simţul inteligent al umorului pe care îl deţine cu dibăcie. Şi am început să fiu prezentă cu totul pe acel tărâm, până când domnul Nica a pregătit o cafea la balcon, alături de profu' care mi-a explicat ce şi cum prin curte , pe cărarea îndrăgostiţilor... eram pur şi simplu fascinată, chiar dacă dădeam impresia că sunt ca un soldat rece şi dur. Când am intrat în vilă am fost condusă la balcon unde panorama e de vis... domnul Nica a început o pledoarie magnifică şi bine documentată despre locul, plantele, copacii, solul, persoanele, istoria şi zăcământul de aur istoric al Vilei Goleşti. Deci nu ştiam ce să fac să reţin tot, dar nu am reţinut, ceea ce înseamnă că o să mai ajung cu siguranţă pe acolo. Concluzia mea personală este că: sunt o mare idioată că am pierdut atât timp prin capitală şi prin alte locuri ale minţii mele fără să realizez că ceea ce îmi e la îndemână am refuzat să primesc!!! Deci pe caiii cunoaşterii, Sabina Laiber!!! Mulţumesc domnului Nica, domnului profesor de istorie din liceu Sorin Barboi, locului de poveste Vila Goleşti, străbunilor mei, cerului şi pământului că astăzi am avut parte de o palmă zdravănă peste inconştienţa fiinţei mele pământeşti!
Vă recomand să vizitaţi Câmpulung Muscel!!! Pe bulevardul Pardon în drum spre întoarcere spre casă mă gândeam: sunt norocoasă!






 Domnul Nica la un moment dat când îmi povestea despre prima şcoală din Ţara Românească, primul liceu pedagogic, biserica Sfântul Ştefan, etcetera mi se adresează: "Ce ochi frumoşi aveţi, privire pătrunzătoare...v-a înzestrat Dumnezeu şi cu guriţă frumoasă şi aveţi şi gropiţe când zâmbiţi... şi dinţi frumoşi... nu mă mai uit la dumneavoastră! ... mai bine mă uit la domnul profesor, că..." m-a făcut să râd şi i-am recunoscut (evident că nu m-a crezut) că eu de-abia acum o lună am realizat că sunt frumoasă. :) Simpatic foc domnul Nica! Aşa ghid mai raaaaar!!!



La final când să părăsesc acel loc minunat îi spun domnului Nica că vreau să vizitez şi casa servitorilor... cu multă amabilitate mă invită cu bucurie şi acolo... şi cum mă uitam pe acolo am văzut legături împletite de ceapă roşie, recunosc că îmi era foame şi i-am cerut o ceapă. Mi-a zis să iau două. Una am i-am dat-o domnului profesor şi pe cealaltă am păstrat-o eu până acasă când am tăiat-o frumos ca pe un nufăr şi i-am făcut poză în dreptul eşarfei lucrată de mama mea.

7 decembrie 2017

Eliberare de mine din mine

Libertatea ta nu depinde de nimeni.
Nu aparţinem nimănui, nici măcar nouă înşine şi asta pentru că nu ne cunoaştem, nu ne-am oferit atenţie, nu ne-am conectat la firicelele de lumină dintre suflet şi minte.
Frumos spunea James Joyce:
"Când crezi că ai scăpat de toţi, dai de tine, şi nu mai ştii încontro s-o iei...".


I like your free spirit and
your beautiful soul.
I know: I don't know you!
But I know myself and
you are here with me...
in me... in you... for us...
with joy and peace!







5 decembrie 2017

În dimineaţa ajunului de Moş Nicolae

Sunt o persoană matinală şi azi am avut puţină treabă prin oraş. Cum nu îmi băusem bine cafeaua de dimineaţă mi-am făcut planul să o beau la McDonald's de la Romană. Zis şi făcut. Stând la coadă până să comand ceva am fost luată prin surprindere (şi nu numai eu şi toţi cei din jur) de un domn foarte vesel ce cânta (nu am recunoscut melodia) şi care tot scotea în evidenţă că purta mănuşi din acelea chirurgicale. Evident că pe mine m-a făcut să zâmbesc, dar domnii şi domnişoarele de dincolo de tejghea erau deranjaţi şi au chemat paza. Mi-am comandat un cappuccino cu 3 pliculeţe de zahăr (mereu dulce orice beau :)) şi un sandwich. Am căutat o masă unde să am lumină naturală şi eventual mai de 2 locuri. Am găsit destul de repede, fiind atât de dimineaţă 8:20... Şi cum stăteam aşa liniştită şi îmi făceam planul pentru restul orelor ce urmau, amestecând zahărul în cappuccino, în faţa mea începe să se deruleze o scenetă de teatru cu actori necunoscuţi. O doamnă în vârstă (trecută lejer de 70 de ani) mică de statură, dar cu ochi care îi luceau în cap îi spune unui domn dacă vrea şi el o cafea. Domnul umil îi spune că da. Bun. Am crezut că sunt împreună, dar s-au aşezat la mese diferite. Cu toate că îmi propusesem să mai citesc din cartea "Nimeni alături de mine" de Nadine Gordimer pe care o aveam la mine... prefer să privesc în continuare la cei doi vârstnici simpatici. El tacticos bea cafeaua şi mânca cu poftă din croissant, iar bătrânica se tot agita la masa ei să îşi aranjeze hainele, geanta cât mai ordonat. Zâmbeam că m-am prins că e tipicară. Domnul mă vede că îl privesc şi profit de ochii lui către mine şi îi fac o poză.
Îmi dau seama că nu am prins-o şi pe doamna cu faţa şi încerc să prind momentul să o surprind.
Reuşesc! Pe faţa ei se vedea mulţumire. După cum se observă consuma cafea de la McDonald's - McCafe (care sunt un picuţ mai scumpe ca alte produse alimentare de la Mc)... mă uitam la ea şi mă gândeam ce gest frumos a putut să facă... Încă nu îmi dădeam seama sigur dacă îl cunoştea pe domnul de alături. Şi mi-am confirmat cât de cât când domnul s-a dus la masa ei şi i-a spus "bogdaproste".



Evident că nu eram convinsă şi după plecarea domnului îmi fac curaj şi mă duc la doamna din faţa mea şi îi spun: 
- Mă scuzaţi că vă deranjez! Masa mea e acolo şi din întâmplare am văzut toată faza cu domnul. Îl cunoşteaţi?
Doamna zâmbind şi uitându-se atent la mine (normal că se uita cine naiba sunt de apar aşa la masa ei) îmi spune: - Nu! I-am dat de pomană! 
Iar eu: - Felicitări, doamnă! Rar am mai văzut asemenea gesturi!
            - Draga mea, am dat de pomană pentru toţi morţii şi vii mei şi o fac mereu. Dar să ştii că nu dau oricui! Omul acesta ai văzut că era mai spălat şi plus că nu a cerut el.  Dar, hai, nu vii la masa mea?
 Îi spun că am ceva de citit, dar îi mulţumesc pentru clipele minunate de mai devreme şi m-am dus la măsuţa mea. Şi doamna îmi zice de la masa ei de acolo: - Domnişoară, precauţia este înţelepciune! Nu am auzit de prima dată şi am pus-o să repete. Aleg să las ce aveam eu de citit şi mă duc la masa ei... unde evident începe o discuţie de aproape o oră pe diverse teme. O să redau ce îmi mai aduc aminte.
- Câţi ani ai, păpuşică? Pari tinerică şi cu sclipiri de inteligenţă.
- 36 de ani, doamnă, iar inteligentă sunt cât să pot să mă bucur de lucruri mărunte.
- Auzi, eu sunt o femeie curajoasă! În viaţa mea nu mi-a fost frică de nimic! Când văd o nedreptate, chiar dacă sunt femeie şi nu sunt puternică ca un bărbat am suplinit prin a fi puternică tare cu mintea. Ştii că gândul poate să ucidă?
- Ştiu, doamnă. Ce vârstă aveţi dumneavoastră şi ce meserie aţi avut înainte de pensie? Îmi răspundeţi doar dacă doriţi.
- Ce meserie? Poate vrei să spui câte meserii. Dar eu încă mai lucrez!
- Da? Ce anume?
- Sunt terapeut! Şi e meseria cea frumoasă pe care o fac de ani de zile şi nu întâmplător am ajuns să o fac, a fost o conjunctură.
- Terapeut de ce, doamnă?
- Fac bine la oameni. Sunt terapeut de masaj. 
- A, masaţi. Dar mai puteţi?
- Pot până mor. Ştii câte am eu de făcut? 
- Nu ştiu, doamnă, dar puteţi să îmi spuneţi.
- Nu am teamă de nimic şi tot ce îmi propun fac. Mereu aşa am făcut! Am avut doi soţi. Pe unul l-am iubit, dar a murit, iar pe al doilea l-am luat pentru bani, dar am divorţat de el că nu putea să facă copii şi eu aveam deja băiatul de la primul meu om, ce om... şi ăsta al doilea nu îl suporta pe copilul meu bun şi i-am zis pa şi la gară. 
Au fost multe cuvinte despre multe subiecte. Mi-a povestit întâmplări de după război, de cutremurul din 1977, de Cernobâl, de mama sa, de sora ei moartă de cancer, de clientele dânsei şi chiar că scrie poezii şi că le va publica.
Trebuia să plec să mă întâlnesc cu buna mea prietenă Ioana să o duc la şcoală. Îmi cer scuze doamnei că trebuie să plec, pentru că într-adevăr mi-a făcut plăcere şi ea îmi spune: 
- Auzi, verba volant scripta manent, ia lasă-mi numărul tău de telefon. 
Am zâmbit şi i-am dat cartea mea de vizită. Se uită ea lung la mine şi zice: 
- Eşti persoană importantă de ai carte de vizită! 
- Nu, doamnă, doar am cărţi de vizită. Nu e nimeni mai important decât mine sau decât oricine altcineva.
- Auzi, domnişoară, aveţi o faţă atât de luminoasă şi mi-aţi făcut ziua mai bună cu vorbele dumneavoastră sincere, că aveţi mâna rece. Să continuaţi să interacţionaţi cu oamenii. V-am spus eu de la bun început că sunteţi pasărea care trezeşte. 
Păsăre, pentru că mă întrebase mai devreme în ce an sunt născută şi sunt cocoş de metal.
Am plecat zâmbind să mă întâlnesc cu Ioana căreia i-am povestit cele întâmplate cu bătrânica. Ioana în vârstă de 10 ani m-a ascultat atentă. Am aşteptat autobuzul şi în autobuz Ioana îmi spune: 
- Sabina, vreau să fac şi eu o faptă bună azi!
- Ce te reţine, Ioana?
- Nimic. Hai să facem împreună acum!
- Hai! (dar nu ştiam ce vrea)
- Dă-te jos de pe scaun şi mă dau şi eu şi le oferim locul celor două femei în vărstă de lângă noi!
- Ok, dar o să stai cel puţin 5 staţii în picioare.
- Şi ce dacă! Sunt tânără!
Zis şi făcut. Eram amândouă în picioare sprijinându-ne de uşa spate a autobuzului. Îi spun că poate când o să fie bătrână şi ei o să îi cedeze cineva locul. O doamnă care şedea şi a observat şi a ascultat ce vorbeam noi îi cere Ioanei să stea la ea în braţe. Nu a vrut. Dar m-a tras de mânecă şi îmi şopteşte la ureche: -   Sabina, s-a întâmplat mai repede să mi se cedeze locul şi culmea chiar să fiu ţinută în braţe. Zâmbeam.
Doamna îmi spune să îmi trăiască că e superbă. Îi spun că nu e a mea, dar da, să fie fericită şi sănătoasă. Doamna insistă şi îmi spune că sunt ceva cu ea că părem apropiate. Confirm că e prietena mea cea mai  mică şi cea mai bună şi zâmbesc.
Când am coborât din autobuz îmi venea să strig de fericire. Am întrebat-o pe Ioana cum se simte şi a zis că foarte bine. Super!
Am ajuns prea devreme pentru a o duce la şcoală şi o întreb dacă vrea în parc sau să mergem să îi iau şi să îi ia ceva mamei ei de Moş Nicolae. I-a plăcut ideea şi am mers. Am fost foarte curioasă ce îi va cumpăra mamei ei. I-a cumpărat un înger de plastic superb care luminează.
Şi uite aşa îngerii sunt mereu cu noi, printre noi... prietenii nostri, familia noastră, străinii de pe stradă...
Am avut o zi minunată şi asta doar pentru că azi am început să mă machiez.


              

29 noiembrie 2017

Poate...

Poate de multe ori am păşit în urma ta şi nu am realizat că mergeam chiar pe urmele tale
Te caut de multă vreme...
Am crezut de câteva ori că te-am întâlnit, dar erau doar cioburi din ceea ce te-am construit in mintea mea
Uneori se mai întâmplă să am impresia în vis că ne ţinem de mână şi păşim împreună pe acelaşi drum
Acum eu sunt aici şi tu eşti acolo...
Va sosi acel moment când mă vei privi şi voi recunoaşte în mine bucuria că eşti TU!


26 noiembrie 2017

Printre oameni şi cărţi la Târgul Internațional Gaudeamus - Carte de Învățătură

Când ai aşteptări cu siguranţă ele vor fi spulberate şi vei învăţa din nou să iei lucrurile aşa cum sunt...
Am fost şi anul acesta la Târgul Internaţional Gaudeamus - Carte de Învăţătură organizat la Romexpo în Bucureşti. Mi-am dat seama că va fi aglomerat şi am preferat să merg cu tramvaiul 41. M-a uimit că mulţi oameni călătoreau alături de mine în aceiaşi direcţie. Am zâmbit când în staţia Lujerului a urcat un domn cu acordeonul şi a început să cânte de mama focului https://www.youtube.com/watch?v=vwoMxIdvVV8 :) Doar că majoritatea călătorilor mergeau pentru câteva ore spre casa temporară de cultură de la Romexpo.
Cum era şi evident aglomeraţia a început din parcare, unde maşinile erau în forfotă deplină să îşi găsească un loc de aşteptare... Am intrat în clădire cu greu după ce am stat la o coadă de 20 de minute să iau biletul de acces. Simţeam deja haosul de la intrare, dar cum am făcut primul pas spre cărţi... am dat de o mare baie de oameni... deja mă simţeam ca în metrou în orele de vârf... cu greu m-am strecurat prin marea mulţime să ajung la standul editurii Librex unde Nataşa Alina Culea avea lansarea cărţii "Visele nu dorm niciodată". Nu o cunoşteam pe Nataşa personal şi nici măcar nu i-am citit vreo carte, doar ce am purtat câteva discuţii pe Facebook şi astfel mi-am zis că era momentul să observ cât de cât omul. Din puţinele clipe petrecute împreună, mai mult pentru a ieşi o poză bună de postat pe reţeaua de socializare, am realizat că are un număr însemnat de cititori. M-am bucurat să îi văd emoţiile bine ascunse din timpul lansării cărţii. Da, este o blondă superbă, şi ai spune că nu are nimic în cap, dar dacă o priveşti dincolo de aparenţe poţi sesiza că a avut o viaţă zbuciumată din care până în prezent a ieşit victorioasă, tocmai pentru că a împărtăşit multe trăiri în romanele sale. Sunt sigură că o să mai aud de ea şi numai de bine. :)

Am plecat pâş pâş de la lansarea Nataşei cu gândul să văd ce se mai întâmplă prin jur. În afară de mule feţe, trupuri mai să mă dea de-a dura o vreme nu am ştiut pe unde merg, mergeam cu valul din faţa mea. Deja mă iritam, dar îmi spuneam în gând "Sabina, oamenii aştia sunt iubitori de cultură şi minţi luminate nu numai de bec, ci de cunoaştere..." şi uite aşa am ajuns undeva pe la etaj şi aud relativ în surdină o melodie a copilăriei https://www.youtube.com/watch?v=VjDNScMvfJY 
M-am oprit brusc cu riscul să fiu călcată de picioarele grăbite din juru-mi şi am privit către zona de unde auzeam melodia... am rămas mută (oricum nu m-aş fi auzit dacă aş fi vorbit) pentru că în faţa mea pe partea stângă la un stand Margareta Pâslaru dădea autografe. Sincer vă spun că pentru câteva clipe am crezut că nu mai respir, aveam emoţii să o văd, nici acum nu îmi explic de ce. :) I-am făcut repede o poză când am considerat că nu observă...

şi apoi m-am dat într-o parte să o privesc. Nici nu ştiu câţi ani are, dar sincer nici nu îmi pasă, pentru că vărsta e doar un număr. Important este ce stări ai trezit în oamenii din viaţa ta. Această doamnă a încununat şi încunună cu multe bucurii milioane de copii mari şi mici. Şi cum stăteam eu aşa şi mă uitam ca mâţa la o "icoană" a culturii române... Margareta Pâslaru mi se adresează: "De ce mă priveşti de la depărtare şi nu vii să stăm de vorbă?" Ups! Nu îmi venea să cred că m-a observat şi parcă îmi mâncase pisica limba. :) M-am dus mai aproape şi mă uitam uimită de cum arată şi normal că nu m-am putut abţine şi cu toate emoţiile i-am spus: "Arătaţi ca o papuşă!" Mi-a zâmbit şi mi-a spus să nu o deochi. Iar am dat cu nuca în perete şi am spus: "Pu pu, să nu vă deochi!" Am tras aer în piept şi i-am relatat că mama mea o admiră şi o urmăreşte pe Facebook şi uite aşa mama s-a ales cu un cd cu autograf de la Margareta Pâslaru. 
I-am urat doamnei multă sănătate şi am plecat să fac din nou o baie fierbinte de mulţime şi cum mergeam aşa aud in spatele meu două doamne discutând: "Oare îi cumpără generaţia tânără cd-urile Margaretei Pâslaru?" Am zâmbit, m-am oprit brusc, am scos din buzunar cd-ul cu Veronica şi le-am spus doamnelor: "Da, cumpărăm! Şi nepoţii mei ştiu de Zâna din filmul "Veronica"". Doamnele uitându-se cu uimire la mine îşi spun una alteia: " - Ia uite, tu! 
                                                                                 - Mai ştiu aştia mici de muzica bună! "
Mda... culmea că mulţi tineri ştim ce se asculta în perioada comunistă şi interbelică din România!
Am trecut peste acest moment zâmbind şi de la distanţă văd coperta unei cărţi care îmi face cu ochiul "Lup nebun"... am simţit tristeţe dintr-o dată, dar zâmbetul larg a unei persoane m-a desprins de simţământul meu... Era Cristina Podoreanu. Şi pe ea nu o ştiam personal, ultima şi singura dată vâzând-o acum ceva ani la înmormântarea lui Geani http://sabina-laiber.blogspot.ro/2014/04/moartea-nu-iarta-pe-nimeni.html...   M-a uimit că, chiar dacă aveam părul strâns special să nu fiu recunoscută de nimeni, Cristina a reuşit să mă recunoască. Este adevărat că ea are unele calităţi ale fiinţei ei pe care şi le-a conştientizat. :) Mă bucur că a  avut lansare şi la Gaudeamus şi îi sunt recunoscătoare din tot sufletul că face posibil ca Lupul Nebun să rămână nemuritor!
Evident că nu am omis să nu imortalizăm momentul şi chiar mi-am dat puţin drumul la păr. :)
Nu am mai stat mult, că deja mă rodea stomacul de foame şi am căutat cu disperare ieşirea. Din nou o întâlnesc pe poeta Ioana Burghel (pe care o ântâlnisem mai devreme şi reuşisem să vorbim despre ce a mai făcut fiecare cu viaţa ei de acum 5 ani când ne-am văzut ultima dată la Târgu Jiu) şi îi spun cu drag la revedere. Iar mersul piticului până când aud vocea unui bărbat şi o recunosc... era a asistentului universitar (pe atunci când am fost studentă la folosofie) Leonid Dragomir. Am început să îl privesc şi să-l ascult. Recunosc că nu am înţeles nimic, vorbea despre cartea cuiva, dar nu funcţiona microfonul bine. Asta este una din marile probleme la Gaudeamus: sunt multe standuri de cărţi, editură lângă editură, şi lansări de cărţi unele lângă celălalte. Deci ce să înţelegi?Nimic! E haos total!
Organizatorii ar trebui să facă ceva în sensul acesta. Să pună, domn'e, lansările de carte la minute diferite sau chiar ore diferite. Este tărg internaţional de carte, dar limba română se vorbeşte în mod special, şi când vorbesc mai mulţi oameni în acelaşi timp... clar se creează un zgomot infernal.
Cu greu am reuşit să ies din furnicarul de la Gaudeamus şi m-am bucurat de aerul rece de afară. Ceaţa se instala uşor şi un cârd de ciori dădeau tărcoale cupolei clădirii Romexpo. 
Trafic infernal instalat în capitala europeană Bucureşti! Fac abstracţie ca în fiecare zi şi mulţumesc în gând că am avut o zi plină. 

20 noiembrie 2017

Privind direct în ochii oamenilor sunt copleşită de simţiri intense

Cine eşti tu? Întrebarea care a bântuit precum o fantomă generaţii întregi... şi tot nu s-a găsit un răspuns clar, fiecare îşi are propria definiţie, dar care nu e general valabilă.
În ultima perioadă am întâlnit oameni şi oameni pe care i-am privit direct în ochi şi le-am ascultat poveştile. Şi ce poveşti!!! Am realizat că nu am nici un motiv să mă plâng de viaţa-mi, chiar sunt norocoasă.
Mi-am dat seama că nici o viaţă nu se compară cu alta. Fiecare avem cărarea noastră pe care urcăm sau coborâm, uneori ne mai întâlnim unii cu ceilalţi la intersecţii de drum. Poate cedăm trecerea unora în sufletele noastre, poate doar respectăm regulile de circulaţie şi ne vedem mai departe de drum sau pur şi simplu ne ciocnim cu o persoană pentru ceva timp ale căror reacţii ulterioare au rezultate chiar pentru toată viaţa.
Îmi vine să şi plâng când mă gândesc cât de idioată am fost să mă plâng ani de zile că nu mi-am găsit drumul nerealizând că mereu am fost pe calea mea. Din fiecare experienţă am învăţat şi am fost învăţată.

Îmi place să petrec mult timp prin natură şi chiar azi dimineaţă când culegeam iarbă pentru păsări mă şi gândeam că firul de iarbă nu are atâtea întrebări existenţiale cum are o fiinţă umană... firul de iarbă creşte pur şi simplu... Nu e rău să ne întrebăm cine naiba suntem şi ce căutăm pe aceste tărâmuri, doar că prea multe gânduri duc la depresie, de aia trebuie acţiune. Am întrebat un prieten de ce a ajuns după urmarea unei facultăţi cu specific uman să repare motociclete. Răspunsul m-a năucit: "Sabina, de foame! Şi aşa foame mi-a fost încât a început să îmi placă ceea ce fac!" Clar că orice "foame" te provoacă să te "alimentezi" cu ceea ce îţi e la îndemână (deloc întâmplător, nu există coincidenţe) să îţi satisfaci "poftele" imediate.
Am întâlnit oameni singuri şi atât de fericiţi în singurătatea lor. Adevărul este că fugi ce fugi de tine, dar şi când te întâlneşti cu tine e o revelaţie. Mie una nu mi-ar ajunge o viaţă să mă observ şi să mă minunez de ce fantastic este corpul meu şi cât de fabuloasă este mintea mea.
Te-ai gândit că liniştea şi armonia depind doar de tine? E uşor să zici că da pentru că cunoşti teoria fericirii, dar practica te omoară. Să trăim în teorie sau din teorie?Sau mai bine să faci tot ce îţi trece prin cap (fără să atentezi la siguranţa ta sau a altor oameni) pentru a nu mai avea regrete?
Viaţa înseamnă acţiune! Ţi-ai băut paharul de apă de dimineaţă şi ai privit cerul?

23 septembrie 2017

tu mereu eu!

În afară de tine nu am încredere totală în nimeni!
Tu îmi eşti mereu aproape, chiar dacă cred că altă persoană ar trebui să fie…
De fiecare dată când închid sau îmi deschid ochii:
exişti.
Nu ştiu cum reuşeşti să mă suporţi când mă atac din nimicuri
Clar calitatea ta cea mai de preţ este să fii cu mine de la început până la sfărşit!

Unii îţi zic suflet, dar eu prefer să îţi spun inimaginabilul suflu al exitenţei mele pe pământ.

23 august 2017

Scrisoarea de la copilul meu nenăscut



“Dragă mamă,

mi-aş fi dorit să te cunosc şi să mă bucur de îmbraţişarea ta caldă şi iubitoare, dar se pare că în această viaţă atât tu cât şi eu nu am ales să ne întâlnim.
Totuşi, mami (îmi pot permite să îţi spun aşa, da?), de ce ai ales să nu mă aduci pe lume?
De ce ai ales să te bucuri de zâmbetele, să te laşi copleşită de atingerile sincere, să le răspunzi cu blândeţe la toate întrebările, să te joci şi să le spui poveşti fantastice altor copii şi nu mie?
Mami, ştiu că m-ai dorit şi că mi-ai fi oferit multă iubire, dar tu ai decis să nu exist, decât aşa în scrisorica asta!
Mami, eu te iubesc chiar dacă nu te cunosc, că am aflat eu de la alţi copii cu mame că dragostea părinţilor este magnifică şi e necondiţionată!”
Aceste gânduri mi-au venit în cap de câteva ore şi mă gândesc dacă există posibilitatea ca un sufleţel neexintent pe pământ poate să transmită acest mesaj…
Iar dacă se poate, că cică nu îţi poţi imagina ceea ce nu există, i-aş răspunde cu drag la scrisorica lui în felul următor:

Dragul meu copil nenăscut,

Sunt uimită de gândurile tale transmise şi îţi pot spune că, da, într-adevăr dacă ai fi existat te-aş fi iubit din prima până la ultima clipă a vieţii mele.
Am ales sau poate aşa a fost să fie să nu exişti şi uneori îmi pare bine şi alteori îmi pare rău.
Îmi pare bine că nu te-am născut pentru că nu ştiu dacă aş fi fost o mamă aşa cum ţi-aş fi dorit-o. În general copiii realizează ce părinţi minunaţi au avut (asta în cazurile cele mai fericite) atunci când ei nu mai sunt sau atunci când sunt şi ei părinţi. Societatea în care te-aş fi adus nu este una tocmai prielnică dezvoltării pozitive a unei fiinţe umane. Din ceea ce am experimentat până acum în călătoria mea în această viaţă am văzut multe situaţii în care oricât de mult ţi-ai dori să fie bine pentru copilul tău, nu depinde doar de tine. Sunt o mulţime de factori care constrâng educarea unui copil începând din primele zile de viaţă şi urmând până la perioada de aşa zisa maturitate. O să îţi dau câteva exemple, că poate părea că te-am aburit puţin până acum.
Dacă te aduceam pe lume mai mult ca sigur te-ai fi bucurat doar de prezenţa mea în viaţa ta şi asta pentru că eu am înţeles că iubirea autentică dintre doi oameni există doar în poveşti, dar şi acolo e cu semn de întrebare … toate poveştile se termină “şi au trîit fericiti până la adînci bătrâneţi”, dar probabil nu împreună, ci separat.
Nu aş fi suportat să nu te bucuri de pace şi armonie în casa copilăriei tale şi ţi-as fi ocupat timpul cu tot ceea ce aş fi presupus că ţi-ar face placere. Timpul petrecut cu mine ar fi fost destul de puţin, şi asta pentru că ar fi trebuit să muncesc cel puţin 8 ore pe zi pentru a-ţi asigura traiul. Aş fi fost stresată să îţi dau tot ceea ce nu am avut eu în copilărie şi de aici tu ai fi simţit că aş fi fost mereu nemulţumită.
Acum, de când trăiesc eu pe aici, e o responsabilitate enormă să ai copil pentru că în orice clipă se poate întâmpla ceva rău. Îţi explic: poţi să ai un accident de maşină foarte uşor, nu mai e ca pe vremea mea când băteam mingea în mijlocul străzii fără să ne pese de vreo maşină că trece şi asta pentru că nu erau atât de multe maşini, Acum locurile de joacă sunt monitorizate şi asta deoarece există teamă că în fiecare secundă că se poate întâmpla ceva nu tocmai bine. Acum sunt la modă tabletele, telefoanele cu aplicaţii, filme 3 d, lasermax, etcetera.
În concluzie nu mai e libertate, ci totul e ghidat cumva ca generaţiile ce vor urma să devină un fel de mici roboţei. Poate mă insel şi îmi doresc să mă ănşel. Nu mi-aş fi dorit să plângi că nu ai jucăria x care e foarte scumpă şi o vezi des în reclame de la televizor sau de pe internet. Nu mi-ar fi plăcut deloc să suferi,chiar dacă nu ai fi realizat că suferi lipsit fiind de sentimente în jurul tău.

Îmi pare bine că nu exişti şi îmi pare rău că nu te am prezent în viaţa mea pentru că într-adevăr ai fi fost o provocare imensă!

20 iunie 2017

Bunul simţ pe cale de dispariţie

Mă uit în jurul meu şi tot observ cum oamenii sunt din ce în ce mai trişti urmăriţi de aceiaşi întrebare: unde e raiul? Raiul şi iadul sunt aici: pe pământ. Fiecare om trăieşte clipe de fericire, clipe de durere. Normalitatea mea e anormalitatea altuia şi invers. Poate adevărata înţelepciune e aceea când te preocupi ca tu măcar să fii bun şi să dăruieşti cu bucurie necondiţionată fiecare clipă altuia.
Da, sunt oameni care uită să se gândească că poate prin comportamentul lor distrug visele altor oameni şi sunt lăsaţi să îşi continue acţiunile. Nu!!! Orice rău trebuie tăiat din rădăcini!
Dacă vezi că cineva aruncă o hârtie pe stradă să o culegi şi să i-o dai omului care tocmai s-a descotorisit de ea.
Dacă cineva te înjură să îi spui că îi mulţumeşti că îţi arată cum nu trebuie tu să vorbeşti.
Dacă vezi un om că a luat o jumătate de covrig de pe jos şi a mâncat să te rogi ca acela să aibă şansa să îşi permită mâncare în viitorul cât mai apropiat. (am văzut o astfel de fază şi m-am şocat... nu am îndrăznit să îi ofer omului ceva bănuţi de teama de a nu fi refuzată. Mi s-a întâmplat să ofer unei tanti o pâine, că asta cerea, şi să fiu înjurată.)
Dacă tu crezi că viaţa ta e nenorocită având sănătate să te gândeşti că alţii nu au, chiar dacă au o grămadă de bani. Banii nu ajută în situaţii medicale grave, ci doar atitudinea pe care o ai legată de boală.
Dacă iubeşti şi nu eşti iubit să te bucuri că poţi să iubeşti.
Dacă vrei cu adevărat să creezi armonie fii în armonie cu viaţa ta!
Ştiu că toate sunt uşor de zis şi greu de făcut, dar unele lucruri chiar nu sunt imposibile!
Trăim într-o societate plină cu de toate, doar tu alegi cum vrei să trăieşti la un moment dat.
Eu am ales să stau departe de oamenii care:
- pun preţ pe mâncare mai mult decât pe o plimbare prin natură.
- preferă să se drogheze de dragul de a fugi în alte realităţi
- îşi plâng de milă
- vorbesc urât la adresa altor oameni
- au bani necinstiţi
- trăiesc numai pentru a demonstra altora cât de fericiţi sunt ( mai ales pe reţele de socializare )
- promit ceva şi nu se ţin de cuvânt
- privesc cu superioritate un om mai puţin nefericit
- judecă pe alţii fără să ştie întreaga poveste
- ...
Sunt singuratică? Poate! Sau doar prietenii mei sunt la fel de ciudaţi ca mine.